Foarte multa lume se plinge, inca, de „uscaciunea“ muzicii electronice. Un fel de uscaciune exista, e drept, in comparatie cu instrumentele clasice. Insa problema nu-i aici. Reprosul vizeaza absenta feeling-ului transmis de instrumentist. Unii, mai pretentiosi, vor sa auda rasuflarea trompetistului, icnetele tobosarului, gifiiala contrabasistului si pirturile dirijorului. Evident, acestia asculta orice, dar nu muzica. Pentru ca ascultatorul de muzica apreciaza sunetul pur, nealterat de nimic.

Instrumentele electrice sint acceptate datorita faptului ca exista un om care le manevreaza; cele simulate prin soft pe computer sint respinse in bloc. Este invocata exprimarea. Cum ar putea o masina cu circuite electronice sa exprime ceva? Dar masina si softul sint programate de un om, cu sufletul, pasiunile, suferintele, bucuriile si sperantele sale! Cine acuza computerul de insensibilitate este – aproape ca nici nu e nevoie de precizare – total ignorant in domeniu. Iar ignoranta este cu atit mai accentuata cu cit opinentul e un „ceva“ in domeniul muzical.

Numai ca omenirea evolueaza, in ciuda ignorantilor ei.

De la intrarea computerului in arena instrumentelor muzicale, impatimitii sunetului au satisfactii de neconceput inainte. Viteza cu care a evoluat acest instrument – chintesenta a instrumentelor create de omenire – este uluitoare. In vreo 15-20 de ani, computerul a „inghitit“ circa trei milenii de creativitate. Antica lira a lui Orfeu, flautul de lemn al Evului Mediu, chitara lui B.B. King, tot ce a insemnat instrument muzical se regaseste in soft. Desigur, ca sa fie reproduse soft, sunetele au fost preinregistrate. Cu aparitia instrumentelor virtuale, aceasta conditie nu mai este necesara. De-acum vom auzi sunete ce n-au mai fost auzite vreodata, ale unor instrumente ce nu vor fi vazute decit cu ochii mintii!

In spatele tuturor acestor – u