Pentru politicianul român, Ardealul e marele handicapat al ţării. Nu trece lună în care vreun demagog fruntaş pe ramură să nu dorească să-l salveze, să-i oblojească rănile istorice ori măcar să-l linguşească frenetic. Există în toate aceste demersuri o doză de îngrijorare reală, dar există şi mult cinism. Să ne amintim că în martie 1900, un grup de patrioţi cu grade nu s-a sfiit să declanşeze în chiar inima Ardealului un război civil. încă vreo două-trei astfel de dovezi de iubire şi n-o să mai avem pe cine celebra!
Statutul special al Transilvaniei (mă mir că naţionaliştii pur sânge preferă aceastei denumiri, de sorginte latinească, pe cea care traduce maghiarul "Erdely" - dar acesta nu e decât un paradox minor faţă de multiplele prostii care se spun în legătură cu această parte a României!) a provocat, de-al lungul istoriei, nenumărate feluri de raportare la statutul provinciei. Pe cea mai curioasă o datorăm, fireşte, lui Ceauşescu: pentru a-i face uitat trecutul, el a cerut, pur şi simplu, radierea oricărei referinţe la regiunile istorice ale ţării. Dintr-o singură lovitură de bici, România rămăsese şi fără Moldova, şi fără Muntenia, şi fără Banat, şi fără Transilvania, ba chiar şi fără Oltenia. Omogenizată pe hârtie, ţara se încăpăţâna să rămână destul de diferită în realitate.
Probabil că această formulă ar fi fost, până în ziua de azi, cea mai convenabilă pentru regimul autoritarist al lui Ion Iliescu. Din păcate pentru el, realitatea dură a alegerilor din 1992, dar mai ales din 1996, a arătat că în acea zonă lucrurile stăteau oarecum diferit faţă de Moldova şi Muntenia. Cu mintea de pe urmă a ardeleanului, aş spune că lucrurile stăteau nu doar diferit, ci şi foarte prost. Nu doar pentru "emanaţi", ci şi pentru ideea de democraţie şi normalitare. "Vatra Românească" mai întâi, defunctul P.U.N.R. ulterior, şi P.R.M. în clipa de faţă au constit
