Ficţiunea este pentru Gabriel Chifu, aşa cum o demonstrează ultimul său roman, Cartograful puterii (Ed. Cartea Românească, 2000), nu numai un mijloc de a povesti lumea contemporană, dar şi o modalitate de a interoga această lume şi de a-i pune sub semnul întrebării câteva dintre supoziţiile şi certitudinile la care ea se raliază. Orientarea speculativă este caracteristică unei asemenea abordări a romanului, care, prin anecdotă, prin personaje sau prin punerea în scenă, încearcă să răspundă unor chestiuni de ordin mai general, cum ar fi sensul vieţii, modul cum trăim şi cum ne raportăm la realitate ori felul cum ne ocrotim spiritualitatea şi existenţa interioară. Romanul pendulează astfel între eseu şi ficţiune şi nu e întâmplător faptul că printre subiectele sale figurează şi conceperea, de către personajul principal al cărţii, a unui tratat despre putere. La apetitul filosofic, trebuie adăugată, pentru buna configurare a romanului, şi înclinaţia spre fantastic a autorului său. Gabriel Chifu ştie foarte bine cum să dozeze şi cum să îmbine evenimentele obişnuite cu cele neobişnuite, cum să facă să survină supranaturalul pe un fond de povestire solid ancorată în realitatea timpului nostru. Fantasticul său se inspiră din lumea miturilor, legendelor şi credinţelor europene, mai vechi sau mai recente, dar se naşte deopotrivă din vacuitatea zilelor şi din deriva psihologică a personajelor. Este vorba aşadar despre o povestire care acumulează detalii minuţios descrise din viaţa reală, în genere din zona cenuşiului, dar şi a sordidului cotidian, pentru a face posibilă, la momentul oportun, erupţa accidentului supranatural.
Astfel, deşi începem să bănuim evoluţia spre neobişnuit a povestirii încă de la primele capitole, de-abia capitolul al treisprezecelea al romanului (din totalul de douăzecişicinci) introduce decisiv în acţiune, sub aparenţele exterioare ale un
