Cîtă dreptate se cuprinde în spusele lui N. Iorga, reproduse în titlul de mai sus! Tema l-a preocupat pe savant în permanenţă, din totdeauna, printre altele şi în articolul intitulat Ţară, Patrie, Imperiu. El reaminteşte că, avînd în vedere originea latină a cuvîntului Ţară, să nu se uite accepţia latină a acestuia, însemnînd o bucată de pămînt; căci - dincolo de înfăţişarea propriu-zisă - materială, a solului, există într-însul şi - mai cu seamă - o valoare istorică permanentă... şi din pămînt se desface, aş zice, ca un fel de abur al pămîntului, ceva imaterial, sufletesc, ideal, în care se găsesc amestecate toate elementele celui mai depărtat trecut, toată simţirea şi tot gîndul oamenilor care au trăit, toată această frămîntare a pămîntului cu omul şi a omului cu pămîntul.

Tot cu ani în urmă, Liviu Rebreanu, scriindu-şi mărturisirile în jurnalul iniţial titrat ,,Romanul romanelor", consemnează o foarte importantă aducere-aminte: ,,Nu e vorba de vreo spovedanie nici picantă şi nici senzaţională. N-am să pomenesc despre păţaniile sau aventurile sau întîmplările vieţii mele decît întrucît acestea au avut vreo legătură cu opera... Ei bine, Ion, îşi trage originea dintr-o scenă pe care am văzut-o acum vreo trei decenii. Era o zi de început de primăvară. Pămîntul jilav, lipicios. Ieşisem cu o puşcă la porumbei sălbatici. Hoinărind pe coastele dimprejurul satului, am zărit un ţăran, îmbrăcat în straie de sărbătoare. El nu mă vedea... Deodată s-a aplecat şi a sărutat pămîntul. L-a sărutat ca pe o ibovnică... Scena m-a uimit şi mi s-a întipărit în minte, dar fără vreun scop deosebit, ci numai ca o simplă observaţie. Nici măcar n-am fost curios să aflu pentru ce a sărutat omul glia. M-a observat pe urmă şi el, căci, prefăcîndu-se că e grăbit, a luat-o repede spre sat. Cu toate că nu-i văzusem faţa şi deci nu-l recunoscusem, aş fi putut afla cine a fost şi ce l-a