O lectură în sine a Spiritului critic... aproape că nu mai este posibilă după ce ai parcurs o sumedenie de cărţi despre istoria culturii noastre şi mai ales cele trei volume ale Istoriei civilizaţiei române moderne, concepută de Lovinescu pe o schemă asemănătoare însă în manieră vădit originală faţă cu punctele de vedere ale lui Ibrăileanu. În această situaţie, comparaţia care constată clivajele între ideile şi stilul celor doi autori e un act involuntar. Vom încerca totuşi să separăm lucrurile şi să rămânem în faţă numai cu studiul lui Ibrăileanu, fără să-i strivim valoarea sub greutatea cărţilor lui Rădulescu-Motru, Lovinescu, Blaga sau Mircea Vulcănescu. Dacă vom avea rezerve sau semne de întrebare, ce pot apărea, dincolo de câteva câştiguri fundamentale aduse de acest studiu, acelea să ne aparţină. Când se va întâmpla să reluăm opinii exprimate în cele trei momente importante ale receptării critice a studiului în discuţie, vom face semnalarea de rigoare. Momentele cu pricina se fixează la 1909, anul apariţiei în volum a Spiritului critic..., în 1922, cu prilejul reeditării, şi după 1956, adică după sărbătorirea a jumătate de veac de la apariţia "Vieţii româneşti". Le-am înregistrat din pură curiozitate, mai întâi, spre a ne convinge mai apoi că parcurgerea lor era o necesitate în măsura în care nu descurajau. Foarte sever, şi pe alocuri pe nedrept, a fost judecat de Ovid Densuşianu în revista "Viaţa nouă" din 1909. Îngăduitor, dar şi cu serioase corijări la capitolul despre rolul lui Maiorescu în evoluţia culturii române, A.D. Xenopol îi reproşa şi degenerarea judecăţii în clişee de care materialul exemplificator trebuia să asculte. Sigur, trebuia considerat mai subliniat analitic discernământul lui Maiorescu, precum şi vederile lui Kogălniceanu privind consolidarea în formă originală a culturii române. Azi ele ne apar ca puncte de plecare pentru teoria inf