(urmare din numărul trecut)
Povestea cu postmodernismul
Criticii literari au luat în serios ceea ce a declarat generaţia '80 în legătură cu ea însăşi. Noi suntem postmodernişti, au afirmat optzeciştii. Ei sunt postmodernişti, şi-au notat criticii în fişele lor, cu gravitate.
Reanalizată, povestea cu postmodernismul se dovedeşte a fi însă doar un slogan publicitar, folosit de nou-veniţi pentru promovarea unei producţii literare asemănătoare în multe privinţe cu aceea a unor avangardişti dinainte de război (Ion Vinea, Ilarie Voronca, Saşa Pană ş.a.): acelaşi narcisism de răsfăţaţi ai vieţii citadine, acelaşi spirit ludic exuberant şi pueril, aceeaşi imagistică luxuriantă, transformată dintr-un mijloc de reprezentare într-o reprezentaţie, aceeaşi exhibare a originalităţii, care creează în cele din urmă, paradoxal, o senzaţie de monotonie, aceeaşi plăcere de a face literatură din literatură şi de a-i exclude astfel din rândul cititorilor pe neliteraţi, aceeaşi contribuţie veselă la devalorizarea cuvintelor, prin folosirea lor risipitoare, aceeaşi - în sfârşit - tendinţă a autorilor de a se constitui în grupuri gălăgioase şi revendicative. Diferă doar elementele vieţii cotidiene introduse în malaxorul inspiraţiei - televizor în loc de radio, Boeing în loc de Zeppelin etc. - şi bibliografia la care se fac trimiteri în texte, în măsura în care a fost adusă la zi de optzecişti.
Dacă generaţia lui Nichita Stănescu este neomodernistă, generaţia lui Mircea Cărtărescu este neoavangardistă.
Altă idee preluată necritic este aceea că poezia lui Mircea Cărtărescu ilustrează perfect postmodernismul. "Tot ce postmodernismul a putut da mai coerent şi mai bine articulat în poezie, la noi - afirmă, printre alţii, Radu G. Ţeposu într-un articol publicat în Contemporanul din 27 aprilie 1990 - aflăm în lirica lui Mircea Cărtărescu." Nimic mai de
