După furtunile prin care a trecut Opera bucureşteană la începutul anului, lansarea noii stagiuni pare să anunţe o reaşezare în normalitate. Bineînţeles, ar fi fost mai bine dacă ea s-ar fi făcut cu o premieră, aşa cum se obişnuieşte nu cu o reluare, sau măcar cu un eveniment; dar aşa cum sublinia Directorul General, Maestrul Ludovic Spiess la conferinţa de presă, între dorinţe şi posibilităţi este o distanţă pe care numai un parcurs bine chibzuit o poate, în timp, micşora. Proiectul prezentat, coerent şi realist, întemeiat pe politica paşilor mici, promite să asigure o evoluţie prudentă dar cu rezultate, în etapa apreciată ca fiind o schimbare de generaţie. În acest context, trebuie judecat spectacolul ,,Italianca în Alger" de Rossini, aproape în întregime sprijinit pe umerii unei echipe de tineri cântăreţi, aflaţi la început de drum. Un spectacol Rossini nu este deloc uşor nici vocal nici scenic, dar trebuie să pară uşor. Tot ceea ce bel-canto-ul rossinian cere glasului se regăseşte în scriitura vocală a ,,Italiencei": rulade, triluri, cascade de ornamente, note filate, debit precipitat specific operei buffe, ansambluri dinamice (celebrele crescendo-uri) dar şi arii lirice linii largi cantabile. Nici scenic nu este mai la îndemână să menţii ritmul trepidant, râsul uşor, volatil.

Dintre cele circa 40 de opere, multe uitate, ale lui Rossini, ,,Italianca" - o bijuterie plină de fantezie şi vervă spumoasă - şi-a dobândit un loc stabil în repertorii. Fermecătoarea turquerie răspunde gustului epocii pentru călătoriile exotice fanteziste ce hrăneau nostalgia depărtărilor a unui public cu un orizont de viaţă destul de restrâns. În povestioara naivă, muzica desemnează cu acuitate câteva personaje: Beiul Mustafa arogant şi stupid, - şi el dornic să evadeze din mediul său - victimă a farsei ce aminteşte de păţania lui Monsieur Jourdan; Lindoro - eroul roman