m văzut de curînd, la Iaşi, la Centrul Cultural Francez, o expoziţie de instrumente de scris, între care cîteva maşini de scris vechi absolut adorabile. întîmplător tocmai citisem o carte pe care mi-o dăruise George Banu, intitulată Brouillons d'écrivains (Ciorne de scriitori), editată de Bibliotèque Nationale de France cu ocazia expoziţiei cu acelaşi nume deschisă la Paris între februarie şi iunie 2001. Trebuie să admit că problema scrisului de mînă mă preocupă de cîtăva vreme, fiindcă de el se leagă existenţa manuscrisului, ca formă originară, astăzi pe cale de dispariţie, a unei opere literare, înlocuită de dactilogramă şi apoi de printul de computer. Scriitorii epocilor anterioare, cel puţin de la o dată încoace, ne-au lăsat manuscrisele ca pe nişte documente personale excepţionale (era să spun, de primă mînă!). E destul să vedem o pagină de Eminescu ori de Proust ca să înţelegem valoarea psihologică şi artistică a unui manuscris. Neutra dactilogramă sau impersonalul print nu ne mai spun nimic despre autorii lor. Un capitol foarte important din istoria scrisului se încheie.

"Caietul" de care am amintit conţine, pe lîngă splendide facsimile de manuscrise franceze (Pascal, Hugo, Zola, Nerval, Sartre şi alţii), şi cîteva instructive precizări referitoare la istoria scrisului de mînă ca atare. Ele pornesc de la constatarea lui Valéry despre gustul pentru lucrurile de spirit care nu se poate dispensa de curiozitatea pentru originea lor. Bruionul sau ciorna reprezintă cea dintîi formă a unui manuscris. înainte de ele, avem aşa-numite documente de pre-redactare, cum ar fi planurile, notiţele, schiţele etc. După ele, avem ceea ce francezii au botezat épreuves iar noi, pînă deunăzi, spalturi (sau corecturi). O dată cu vremea computerului, se vorbeşte de printuri. Acestea nu mai sînt scrise de mînă, ci de maşină sau tipărite. Scriitorii apelează tot mai des la