Adagiul dreptului roman Nimeni nu este judecător în propria-i cauză, valabil din punctul de vedere juridic, în cazul unui proces concret între două sau mai multe părţi, intră în contradicţie cu morala, creştină în primul rând, care dimpotrivă îi lasă omului dreptul, (celălalt) de a se judeca pe sine, fiind vorba tocmai de propria sa existenţă, în raport, nu cu un sistem de legi, în raport cu însăşi Divinitatea.
Două lucruri complet deosebite, teoretic. Între care însă se poate face lesne confuzie. Una este să nu poţi fi tu judecător în propria-ţi cauză, juridic, şi alta să crezi că nu te poţi judeca, moral, pe tine însuţi, înaintea lui Dumnezeu... Înaintea Lui, din contră, cea mai eficientă acţiune ar fi, dacă nu rugăciunea, atunci, în chip cert, să stai strâmb şi să judeci drept - să te judeci singur pe tine.
Câţi nu deveniră cinici, nemernici, înţelegând subiectiv maxima romană, aplicând-o ad litteram: să nu care cumva să te gândeşti să te judeci singur pe tine, când întreprinzi cutare sau cutare lucru... Este exact diferenţa dintre Drept şi Morală. Semnele fiind, desigur, schimbate...
Altă nuanţă, filosofică: Gnoseauton, Cunoaşte-te pe tine însuţi, sentinţa lui Socrate adresată ucenicilor săi cu secole înainte de apariţia creştinismului. Sentinţă neavând un scop religios, nici moral, întâi şi întâi; ci strict uman-cetăţenesc, ca o structură esenţială în alcătuirea existenţei, şi în lipsa căreia, a cunoaşterii de sine, ca om, nici nu ar fi cu putinţă înţelegerea vieţii sau a Logosului şi a activităţii Logosului în toate părţile, neapărat autocognitive...
Câtă distanţă, în cultură şi totodată câtă apropiere, de esenţă, între cererea socratică imperativă şi rigoarea şi în acelaşi timp neliniştita explorare a Conştiinţei noastre până în era modernă: Kierkegaard... Dostoievski...
*
Fusese o idee de sclav. O r
