De mulţi ani încoace Bugetul României provoacă aceeaşi halima parlamentară şi proteste sindicale potrivit aceluiaşi tipic. Opoziţia acuză Puterea că nu-şi respectă promisiunile. Sindicatele ies în stradă pentru a obţine mai mult decît li s-a spus că vor căpăta. Şi tot de mulţi ani, dacă nu e de austeritate ori de criză, Bugetul e unul de tranziţie sau, mai nou, al începutului relansării economice, care va avea cîndva şi efecte practice pentru cetăţeanul de rînd, mai mult sau mai puţin bugetar.

Toate partidele ai căror reprezentanţi se ceartă în Parlament pe tema Bugetului au fost şi la putere şi în opoziţie. Nici unul dintre ele nu se poate lăuda cu soluţii minune şi nu poate spune că n-a avut ocazia să ia parte la alcătuirea unui Buget anual. Sindicatele ştiu şi ele foarte bine cum stau lucrurile. Aşa că piesa se repetă identic, doar că unii dintre actori au schimbat rolurile, vrînd să-şi facă uitate vechile replici. În postura cea mai delicată se află partidul de guvernămînt, chiar dacă şi-a schimbat numele după alegeri. Ca şi Convenţia Democratică în '96, PDSR-ul dlui Iliescu a promis în 2000 mult mai mult decît putea face, ceea ce se cunoaşte la scadenţa acestui Buget. Partidele fostei coaliţii, mai puţin PNŢCD-ul sau PNŢCD-urile de azi, atacă acum în Parlament PSD-ul întrebuinţînd cam aceleaşi replici cu care actualul partid de guvernămînt acuza fosta putere. Protecţia socială e la pămînt, bugetarilor li se cer noi sacrificii, încît acest Buget e unul de sărăcire naţională, drept care nu poate fi votat. Numai PRM-ul lui Vadim Tudor joacă la două capete, atacîndu-şi fostul aliat din opoziţie, dar părînd dispus să-l susţină la votul final. Ceea ce probabil că se va şi întîmpla, deoarece PRM-ul are tot interesul să pozeze în victimă a nerecunoştinţei partidului de guvernămînt. Strategia PRM-ului e una de autovictimizare, în calitatea sa de partid de op