Poetul Nicu Dascălu (un poet care îi surprinde plăcut, prin talent şi nonconformism, pe puţinii critici care îl citesc) are 74 de ani, dar n-a uitat ce i s-a întâmplat pe vremea când era elev la Liceul "Gheorghe Şincai" din Bucureşti: a fost arestat, anchetat şi schingiuit şi în cele din urmă condamnat la cinci ani de închisoare, urmaţi de alţi cinci ani de interdicţie civică, pentru apartenenţa sa la organizaţia anticomunistă clandestină "Coloana a 6-a". Tot acest calvar trăit în anii adolescenţei este reconstituit, din memorie, într-un stil sobru, lapidar în volumul Fundul gropii, apărut de curând*.
Cartea trebuie citită de două ori: o dată ca document şi o dată a literatură.
Ca document, ea dovedeşte că ura de clasă, justificată ideologic şi instituţionalizată de partidul comunist, era îndreptată fără reţinere împotriva oricărei persoane inconvenabile, indiferent de vârstă. Pe nimeni din aparatul represiv nu impresiona, în anii instaurării comunismului, faptul că un aşa-zis duşman al poporului era în realitate un tânăr curat şi lipsit de experienţă, aproape un copil, care reacţiona împotriva sistemului numai din dorinţa de dreptate.
Apoi, reiese din paginile acestei cărţi barbaria regimului, pe care unii scriitori bătrâni de azi cu tinereţe revoluţionară îl consideră încă bine intenţionat şi credibil în faza de început. Este o minciună atent elaborată, prin care se justifică de fapt complicitatea interesată de altădată cu un sistem politic criminal.
"Bă, bandiţilor, cine întoarce capul să-şi vadă rudele îşi va simţi înmuiate oasele."
Aşa îi strigau unui elev de liceu, judecat pentru convingerile sale, comuniştii plini de intenţii nobile aflaţi în slujba Securităţii exact în perioada despre care se spune că idealurile comunismului încă nu fuseseră "prihănite".
"Mi s-au pus la ochi ochelarii de tablă şi doi tovarăşi m-
