Aşa cum unor damnaţi din Infernul dantesc le este osînda ca vorbele să le îngheţe instantaneu pe buze, abur în cămaşa de forţă a Tăcerii, tot aşa pare a-i fi fost hărăzit Ninei Cassian, poetă născută la 27 noiembrie 1927, ca sentimentul abia mijit să ia, en herbe, forma precisă a ideii. O maturitate precoce insuflată de ,,lecturi preferenţiale", din Rimbaud, Mallarmé, Desnos, Max Iacob şi Christian Morgenstern, conferă volumului ei de debut La scara 1/1 (1947) siguranţa tăieturii stilistice, dar şi nimbul unei emancipări cu prelungiri din suprarealism. Pasiunea pentru Arghezi şi, mai ales, pentru abstracţiile ,,jocului secund" barbian o conduc - în viziunea primilor ei critici - spre zonele reci ale cerebralităţii. Aura unui intelect de excepţie, apreciat superlativ de Ion Barbu (,,Un vers de mat argint al palei Nine/ Mai greu ca orbul lunii îl socot"), se transformă în cununa de spini a unei prejudecăţi critice. Eticheta de ,,poetă cerebrală" rămîne ca un stigmat al neputinţei de a ieşi din ,,zonele glaciare" ale lucidităţii. Şi totuşi... Aflată - hélas! - pe ,,Lista lui Manolescu" are parte, încă din 1965, de o nuanţare: ,,Luciditatea de care s-a vorbit atît în cazul Ninei Cassian, observă criticul care face şi nu discută Canonul, constă în cultivarea lucidă de către poetă a unor emoţii (...). Poezia nu e propriu-zis cerebrală, mai izbitoare fiind sensibilitatea". Dar pînă la publicarea volumului Disciplina harfei, cel care declanşează, o dată în plus, dezgheţul senzorial al percepţiei critice, destinul poetei avea să fie ,,corupt" de istorie. Anul 1948 ,,a marcat - după propria-i mărturisire în 'pre-cuvîntare' la Cearta cu haosul (1993) - căderea cortinei de fier în cultură, literatură şi artă". Au urmat zece ani de remodelări lirice în tiparul cu dantelării otrăvite ale noii ideologii. Evadarea din ,,rama banalităţii" îşi găseşte un ideal suport saint-exupé