O declaraţie recentă a premierului a luat prin surprindere autorităţile locale răspunzătoare de atribuirea numelui Mareşalului Antonescu unor străzi ori de amplasarea în oraşele cu pricina a unor busturi sau statui ale aceluiaşi. După 1989, mai multe oraşe, între care şi Bucureştiul, au crezut de cuviinţă să cinstească în acest fel memoria lui Ion Antonescu. Au luat naştere asociaţii care-i poartă numele. împreună cu altele, cum ar fi Cultul Eroilor sau Uniunea Cadrelor Militare în Rezervă şi în Retragere, i-au convins pe edili că Mareşalul a fost un erou, ucis mişeleşte din ordinul sovieticilor, după un proces trucat. Despre regimul antonescian ca atare, aproape nu s-a mai vorbit. Iar cînd unele primării s-au dovedit receptive la ideea iubitorilor Mareşalului, asociaţiile au obţinut cîştig de cauză în justiţie.

Trei observaţii vreau să fac în legătură cu acest subiect.

Prima este aceea că, deşi există explicaţii, nici o scuză nu poate fi invocată de către promotorii de după Revoluţie ai imaginii Mareşalului. ,,A fost un bun român" - iată remarca obişnuită, dar suspectă de naţionalism. Xenofobii nu sînt adevăraţi patrioţi. Şi dispreţul, ca să nu spun oprimarea politică directă a altor naţiuni, nu se poate legitima prin dragostea de propria naţiune. Oricît de complexă ar fi personalitatea militarului şi a politicianului, în definitiv, a omului Ion Antonescu (ar fi fost anglofil, ni se spune cu un umor deloc englezesc despre aliatul lui Hitler, ceea ce mă duce cu gîndul la altele sînt în sufletul bietului Pristanda, ar fi fost un excepţional ofiţer şi un bărbat onest, care i-a urît pe bolşevici etc.), rămîn faptele sale istorice. Şi dacă continuarea războiului dincolo de Nistru este o problemă politică şi militară, căzînd mai ales în sarcina istoricilor, alcătuirea guvernului de coaliţie cu Horia Sima şi ordinele de discriminare şi deportare a evrei