Gheorghe Grigurcu a căzut în capcana adevărului. Tot ce spune domnia sa este adevărat. S-au făcut compromisuri sfidătoare în vremea comunismului. Au existat scriitori care au turnat pe furiş sau în public faptele confraţilor. Nichita Stănescu este un poet "umflat". Deşi nu aceasta ar fi afirmaţia completă. A fost "umflat" şi mulţi alţi poeţi foarte buni au rămas în umbră; Nichita nu a evoluat într-un regim normal de concurenţă. Eugen Simion face o muncă politică la Academie - obedienţa sa faţă de regimul politic actual este jenantă. Şi cîte altele? în mare, în discursul lui Gheorghe Grigurcu, premisa este corectă. Problema este abordarea, măsura. Este extrem de dificil să te apropii de textele unui autor care spune, nu de puţine ori, lucruri de bun simţ, dar care sînt, fatalmente, antipatice. Şi nu pentru că am avea de-a face cu adevăruri incomode. Sau pentru că ar fi la mijloc o părere pur subiectivă. Antipatia este generată de anumiţi "senzori" textuali pe care îi voi enumera mai jos. în numele unor mari adevăruri, criticul şi-a uitat măsura, descoperindu-şi o vocaţie sadică nu tocmai agreabilă.

Repetiţia este mama plictiselii, un aforism deformat, dar nu mai puţin adevărat. Una e să spui de cîteva ori că Păunescu e un impostor şi alta e să creezi o adevărată opera dedicată demolării sale. în acest ultim caz apare o dizgraţioasă colaborare cu victima, un soi de complicitate. Repetînd la infinit listele de "compromişi", Gheorghe Grigurcu şi-a cîştigat un statut de "anticorp". El este omul care îi denunţă neobosit pe acei oameni, fără alte argumente în plus, cu prea puţine nuanţe din '90 încoace. Numai că aceste liste şi acuze au avut efecte prea mici. Nu s-a întîmplat nimic. Mai mult, cei acuzaţi sînt acum în poziţii-cheie. Măcar această stare de lucruri ar fi trebuit să schimbe atitudinea criticului.

Apoi, modul în care este făcută revizuirea las