Într-un secol XXI care se prefigurează ca eră a incredibilului, cineaştii înclinaţi spre meditaţie se refugiază inevitabil în echivoc. De unde şi ambiguitatea fabulelor cinematografice pe care le livrează unui public în genere blazat.

Lars von Trier e conştient că asupra generaţiilor tinere - obişnuite să decripteze filmul şi să-i depisteze cel mai mic artificiu - nu se mai poate acţiona decît vizîndu-se percepţia subconştientă. Înarmat cu această mărturie, crticul se poate hazarda să limpezească oarecum ceaţa în care se pluteşte la capătul celor 139 de minute ale filmului Dansînd cu noaptea (Danemarca, Suedia, Franţa 2000, Distrubuit de Independenţa Film). Cel care împreună cu Thomas Vinterberg a lansat Dogma 95 ca pe un Jurămînt de castitate invitînd la întoarcerea la originile artei a 7-a are şi un decalog personal pe care se străduieşte să-l respecte. E convins că orice manifest ascunde o idee, un ţel a cărui atingere presupune anumite constrîngeri. De aici autoimpusele exerciţii ,,de stil". În spatele cărora se poate ghici o disperată căutare a unei modalităţi eficace de militantism. O flagrantă eroare judiciară curmă printr-o execuţie pedant detaliată viaţa unei biete tinere muncitoare, emigrată în ţara tuturor făgăduinţelor cu speranţa că va putea trudi şi aduna banii necesari unei operaţii care să-i salveze fiul de o boală ereditară. Orbirea care-i pe cale să o doboare şi pe ea şi împotriva căreia luptă din răsputeri. Ajutată de cîţiva binevoitori printre care o colegă de fabrică - formidabilă evoluţie în această postură a ardentei glaciale Catherine Deneuve (nu întîmplător Domnişoară din Rocheford cîndva adăpostită de Umbrelele din Cherbourg), un şef de tură/ Jean-Marc Barr, un şofer îndrăgostit/ Peter Stormare. Apropiaţi îi sînt şi proprietarii rulotei în care locuieşte, un cuplu format dintr-o blondă cheltuitoare şi un poliţist slab de înger c