Nu e nici o noutate că, văzută din America, România nu prea există. Sunt printre puţinii care se bucură că lucrurile stau aşa, avînd în vedere că de fiecare dată cînd s-a scris despre noi s-a scris îngrozitor de prost. în afara episodului 1996, adică al Campionatului Mondial de fotbal, cînd ne-am bucurat de o reală simpatie în rîndul opiniei publice americane, politicienii noştri au avut grijă să compromită cu neruşinare tot ceea ce-ar fi putut semăna a onorabilitate sau măcar a normalitate. Aşa încît, ar fi de preferat ca, mulţi ani de aici înainte, România nici să nu existe pentru media americană!
Publicarea recentului articol al lui Tony Judt în "The New York Review of Books", primit în mediile intelectuale americane, după cîte îmi dau seama, drept un studiu normal, o analiză rece, la obiect, fără inutile efuziuni şi fără dubioase calcule obscure, a stîrnit printre intelectualii români - din ţară şi din străinătate - o adevărată furtună. Impactul articolului a fost mai mare pe malul Dîmboviţei decît pe cel al lui East River - ceea ce, oricum am lua-o, nu e normal. Date fiind însă circumstanţele excepţionale, cînd America are cu totul alte probleme decît să pună pansamente pe băşicările narcisice ale cutărei ţări îndepărtate, cvasi-tăcerea de aici s-a situat în sfera firescului.
Nu şi în România, însă. Aud că un distins intelectual a ajuns să someze un partid să ia atitudine împotriva blasfemiei, altul, cu impecabil trecut democratic, vede comploturi şi umbra nemiloasă a "liftelor păgîne" care-au pus gînd rău ţarişoarei, altul, un stîngist cu vederi de dreapta, nu se sfieşte să ameninţe birjăreşte. Această ridicare a poalelor peste cap nu e atît indecentă, cît întristătoare pentru moralul naţiei. De parcă n-ar fi aşteptat decît acest prilej ca să iasă la război, oştiri întregi de apărători ai demnităţii naţionale s-au năpustit pe articol, rîvnind
