"Tehnicilor" amalgamării, ale ambiguizării, ale aluziei, ale temporizării conflictelor şi ale suspendării lor "în coadă de peşte", vizibile în proza li s-a mai putut adăuga o altă formulă defensivă: debilitarea conflictelor de ordin politic şi social prin prinderea lor în veşmîntul estetizant al alegoriei şi al parabolei, cu curgerea lor armonios monotonă.

Ne simţim însă obligaţi să exemplificăm acest apel la parabolă printr-o povestire aflată într-o carte retrasă din librării, una din primele care a suportat consecinţele brutalei politici de reîndoctrinare şi redogmatizare ceauşistă de după 1971.

în amintitul an de tristă rezonanţă al Tezelor din iulie, Alexandru Monciu-Sudinski - pe atunci student la Sociologie - publica o culegere de proze scurte purtînd titlul Rebarbor. Cu mai mult de un deceniu înaintea prozatorilor "desantişti", el îndrăznea, spre stupoarea autorităţilor, să facă eroi de literatură - o literatură de stil cinematografic neorealist, fără urmă de poleială reportericească şi fără concesii "umaniste" - din produsele unor medii insignifiante sau periferice, din inşii cu ocupaţii mărunte şi cu existenţe sordide, lipsiţi de orizont şi de idealuri.

în această carte, retrasă din circulaţie întîi de toate pentru realismul ei dezvăluitor şi intratabil, se află o piesă antologică intitulată Guliver, care reprezintă etalonul genului parabolic dezvoltat în comunism şi, după Laurenţiu Ulici, "cel mai bun text epic antitotalitar din proza contemporană". Povestirea ne vorbeşte despre un personaj în ochii multora stimabil pentru dorinţa lui de igienizare a unui loc insalubru, dar care, adunînd de peste tot şobolanii, se hotărăşte să le taie doar picioarele, preschimbîndu-i astfel în tîrîtoare în viaţă.

Povestirea a avut darul anticipării, căci la sfîrşitul anului 1989 prea puţini dintre români se simţeau altfel decît acele vietăţ