S-ar părea că la 120 de ani de la naşterea sa (momentul n-a prilejuit, din cîte ştim, decît un singur articol: cel al lui Nicolae Manolescu, din România literară), E. Lovinescu e o autoritate incontestabilă, un critic care, împlinindu-şi ,,toate profeţiile" estetice, beneficiază de toate sufragiile urmaşilor săi. Dar nu e decît o iluzie. Privind lucrurile mai de aproape, ne dăm seama că, azi, moştenirea lovinesciană apare frecvent primedjuită, că apele principiilor sale se tulbură din nou, într-un chip cu atît mai insidios, cu cît sînt păstrate aparenţele recunoaşterii, formele protocolului admiraţiei, gata a luneca în poncif (deşi nu lipsesc nici contestările ad oculos). Nu ne aflăm departe de un impas al lovinescianismului, adică al direcţiei estetice, inaugurate, pe tărîm românesc, de T. Maiorescu. Căci descendenţa autorului Paşilor pe nisip din fondatorul Junimii constituie un postulat al originii propriei sale activităţi şi al desfăşurării acesteia în noi cadre istorice: ,,Energia am scos-o din mine, dar imboldul şi mai ales directiva am scos-o din T. Maiorescu, omul pe care l-am admirat de la primul contact cu slova sa, de o luciditate în disocierea esteticului, de o eleganţă morală, de o stăpînire de sine şi de o fervoare în expresia dezlegată de reziduurile pasionale, pe care le-am resorbit în mine pentru a le reafirma, nu prin simulare de gesturi, ci printr-o manifestare personală potrivită condiţiilor noi de viaţă artistică". Cuvinte pe care le-am putea repeta şi noi, cei ce ne socotim lovinescieni, admiratori ai celui care a fost mentorul prodigios al Sburătorului, care ne inspiră nu în felul sterp al actelor epigonice, ci în reacţiile pe cît cu putinţă personalizate, în raport cu circumstanţele schimbate mereu ale vieţii literare, cu obiectul primenit pe care ni-l oferă ea. Nu e vorba de mimetism, de o subordonare searbădă, lipsită de orizont, faţă d