După-amiaza, întorcându-ne acasă, am dat peste un ţipar de mare, exemplar uriaş, ţintuit de gât pe pragul de sus al porţii; era negru şi fosforescent şi părea vrăjitoria unui ţigan, cu ochii încă vii şi dinţii ca fierăstrăul în fălcile larg căscate. Aveam pe atunci nouă ani, şi am simţit o spaimă atât de cumplită în faţa acelei apariţii de coşmar, că mi-a pierit graiul. Iar fratele meu, care era cu doi ani mai mic, aruncă tuburile de oxigen, măştile şi aripioarele de înot, şi o rupse la fugă cu un strigăt de groază. Doamna Forbes îl auzi de pe scara şerpuitoare de piatră care se căţăra pe stânci de la debarcader până acasă, şi ne ajunse din urmă, gâfâind, lividă; i-a fost însă de-ajuns să vadă animalul crucificat în poartă ca să înţeleagă pricina ororii noastre. Obişnuia să spună că atunci când doi copii sunt împreună, amândoi sunt vinovaţi de ceea ce face fiecare singur, aşa că ne dojeni pe amândoi pentru strigătele fratelui meu, mustrându-ne apoi pentru lipsa noastră de stăpânire. Vorbi în germană, nu în engleză, cum prevedea contractul ei de guvernantă, poate fiindcă era şi ea speriată, deşi refuza să recunoască. Dar îndată ce-şi trase sufletul se întoarse la engleza ei bolovănoasă şi la obsesia pedagogică.

- Este o muraena helena - ne spuse - numită astfel pentru că a fost animal sacru la vechii greci.

Oreste, băiatul din partea locului care ne învăţa să înotăm în apă adâncă, se ivi pe neaşteptate de după nişte tufe de caperi. Avea masca de scafandru pe frunte, un slip minuscul şi un brâu de piele cu şase cuţite, de forme şi mărimi diferite, căci nu concepea alt mod de a vâna sub apă decât luptându-se corp la corp cu vietăţile. Avea cam douăzeci de ani; petrecea mai multă vreme pe fundul mării decât pe uscat şi el însuşi părea un animal marin, cu trupul veşnic mânjit de ulei de motor. Când îl văzuse prima oară, doamna Forbes spusese părinţilor