Se zice prin culise ca editia din acest an a Festivalului National de Teatru ar fi mai bine organizata decit precedentele (chiar daca preparativele s-au facut tot in pripa). Ca selectia spectacolelor ar fi foarte buna (chiar daca nu se poate sa nu existe si nemultumiti). Ca, datorita celor doua sectiuni off de acum, oferta ar fi mai bogata ca oricind. Ca bine ca avem Festivalul si slava Domnului ca e bun, substantial, reprezentativ pentru o miscare teatrala care intr-un deceniu si ceva de postcomunism a reusit de multe ori sa atinga excelenta si a obtinut recunoasteri internationale absolut meritorii.
Toate bune si frumoase. Festivalul s-a deschis. Atmosfera de sarbatoare. Cereri mari de bilete, imposibil de satisfacut. Aplauze constiincioase in salile in care se prezinta spectacolele din „selectia oficiala“, efervescenta pina tirziu in noapte in locurile unde joaca „alternativii“ si unde se vede ca partea mai tinara a miscarii noastre teatrale e deja integrata continental, ca e firesc-europeana, inventiva, emancipata.
In toata aceasta poveste frumoasa, ceva scirtie rau, ingrozitor. Pentru prima oara, in fruntea Festivalului s-a instalat – ori a fost instalat – un director de teatru, al Nationalului bucurestean. Pina acum, coordonarea era asumata de critici dramatici, iar institutiile bugetare „de profil“, recte teatrele, se aliniau la start doar ca participanti. Fostii directori ai primei scene a tarii – nici Ion Cojar, nici macar Fanus Neagu – nu s-au gindit sa se proclame „mai egali decit altii“, decit ceilalti producatori ai spectacolelor selectate in Festival. E – spus pe sleau – o gafa.
Dar nu e numai atit. Pentru ca directorul Nationalului bucurestean este – se stie – Dinu Sararu. O figura din trecut. Fost activist al regimului comunist. Nomenklaturist cultural. Urcat in aceasta calitate in fruntea unui teatru care a mers mai bi
