Nu purtam aceeasi geanta

Descoperind in numarul precedent al Observatorului cultural un interviu cu Ioana Postelnicu, am avut sentimentul ca tocmai mi s-a oferit un cadou neasteptat. Autoarea Vlasinilor este pentru mine (si as indrazni sa spun: pentru generatia mea) o autoare de retinut mai degraba pentru productia ei literara interbelica decit pentru ceea ce a scris dupa razboi (cind si incepe o perioada destul de tulbure politic in viata scriitoarei, lucru nu fara urmari asupra modului de a intelege &practica literatura). Bogdana este, cred eu, romanul cu care Ioana Postelnicu ar merita sa fie inclusa in orice lista de bibliografie, oricit de restrinsa, a literaturii interbelice. Un roman interesant si foarte bine scris, cu unul dintre cele mai originale si mai autentice personaje feminine din literatura româna, carte apreciata de Eugen Lovinescu - e drept ca din cu totul alte motive decit ale noastre si recomandindu-i autoarei sa-si tempereze tocmai „subiectivitatea“ (care face din aceasta scriere o lectura atit de placuta azi) - si in acelasi timp o alta „iubire la telefon“ (extrem de diferita, nu numai datorita inlocuirii perspectivei masculine cu cea feminina, de aceea din Jocurile Daniei de Anton Holban).

Ca interviul era departe de a fi un cadou, am inteles de la bun inceput. Scopul intervievarii Ioanei Postelnicu este, aflam de la prima intrebare a realizatorului Fabian Anton, unul declarat educativ: „Poate ca le va fi de folos tinerilor...“. Curios lucru, eu credeam ca educatia nu se mai face de multa vreme prin insulte si ton apocaliptic - sau nu ar trebui sa se faca.

Scriitoarea Ioana Postelnicu isi exprima de la primele replici convingerea ca tineretul (categorie in care ii include pe elevii de liceu si pe studenti, ca si pe cei apropiati ca virsta care nu au intrat inca sau tocmai au iesit din aceste grupe de virsta) nu m