Baloturile de ziare
Pe Calea Victoriei, între Muzeul de Istorie şi Splaiul Dîmboviţei, se putea întîlni, cu mai mulţi ani în urmă, un bătrîn mic, împuţinat mai degrabă, pierdut sub pulpanele unui palton soios pe care nu-l abandona indiferent de anotimp sau de vremea de afară, care căra, pe spinarea lui cocoşată neverosimil, baloturi imense de ziare. Puse în ordine, întotdeauna cu titlul la vedere, frumos aliniate la margini şi legate în cruce cu aceeaşi sfoară groasă de cînepă, ziarele formau pachete aproape cubice. Prinse între ele ca nişte desagi, cu mai multe fire împletite într-un fel de funie, ele erau puse în cumpănă deasupra gîtului, şi bălăngănitul lor ritmic, determinat de ritmul paşilor, dădea senzaţia unei instalaţii bizare sau a unei vietăţi atipice, nerepertoriate încă în atlasele de specialitate. L-am urmărit de mai multe ori, abătîndu-mă din drum, fără vreun gînd şi fără vreun scop anume. Ca să nu mă apropii prea tare îmi sincronizam paşii cu hîrşîitul prelung al bocancilor lui scîlciaţi şi fără şireturi, iar cînd el se oprea să-şi mai tragă sufletul şi să-şi mai şteargă, cu latul palmei, transpiraţia care îi şiroia pe faţă, mă opream şi eu prefăcîndu-mă că-mi leg, cu senzaţia irepresibilă a unui ceremonial sadic, şireturile pe care pantofii mei parcă le purtau cu o anume ostentaţie sfidătoare. Chiar dacă faţa nu i se vedea niciodată limpede din stufărişul unei bărbi crescute într-o desăvîrşită dezordine şi dintre firele de păr ce-i curgeau mereu peste frunte, o bănuiam calmă şi senină. De mai multe ori am fost tentat să-l întreb ce face cu atîtea ziare, dacă le duce cumva la DCA, dar întrebarea a rămas mereu suspendată şi ideea destinaţiei mi s-a părut nepermis de vulgară. Bănuiam o raţiune înaltă în acest efort şi proiectam, la capătul lui, o construcţie neobişnuită, la limita mitologiei. într-una din zile, într-o arşiţă de august, l-am u