Scriitorul ceh Milan Kundera este deja bine cunoscut cititorilor români graţie apariţiei în serie a romanelor lui la editura Univers. După ce ani de zile a fost receptat în primul rând ca reprezentant al primăverii de la Praga, ca disident (în perioada disidenţei, 1969, l-am cunoscut la Praga), ori exilat politic (în Franţa, din 1975), acum el apare - eliberat de aceste conjuncturi istorice - ca unul dintre importanţii scriitori europeni.

Disecţia inteligentă, lucidă şi afectuoasă în acelaşi timp, la care supune existenţa omului în romanele lui Gluma, Viaţa e în altă parte, Valsul de adio, Cartea râsului şi a uitării, Insuprtabila uşurătate a fiinţei, Nemurirea, Lentoarea, Identitatea e resimţită ca definitorie pentru omul contemporan. Volumul Arta romanului (1986), este prima carte scrisă de Kundera direct în limba franceză. Ea reprezintă, cum precizează autorul în prefaţă, ,,o carte eseu, bilanţ al reflecţiilor mele asupra artei romanului".

Volumul, adaugă Kundera în aceeaşi prefaţă, n-are intenţii teoretice, ci e confesiunea unui practician, în măsura în care opera oricărui romancier conţine o viziune implicită a istoriei romanului. Cele şapte texte relativ independente care o alcătuiesc (Moştenirea discreditată a lui Cervantes, Convorbire despre arta romanului Note inspirate de ,,Somnambulii", Convorbire despre arta compoziţiei, Undeva acolo, în spate, Şaptezeci şi trei de cuvinte, Romanul şi Europa) exprimă concepţia scriitorului asupra romanului european (,,arta născută din râsul lui Dumnezeu").

În epoca contemporană, epoca ,,paradoxurilor terminale", romanul e menit să lupte contra a ceea ce Heidegger numea ,,uitarea fiinţei". El trebuie să fie o contrapondere a progresului lumii care conduce, în special prin mijloacele de informare în masă, la un fel de uniformizare şi unificare a istoriei planetei. Romanul, ca model al lumii bazat