Luni, 19 noiembrie 2001, seara. Este prima dată că scriu la o înălţime de aproximativ 8000 de metri, la o viteză de 800 şi ceva de kilometri pe oră şi la vreo - 48 de grade Celsius. Geamul rotund de lîngă mine are cîteva flori de gheaţă foarte fine. Dincolo de el, destul de aproape, se zăreşte luna subţirică, iar comandantul de zbor, Andreas Fuchs, ne-a invitat să privim după stele căzătoare. Avionul s-a ridicat din puzderia de lumini a Romei ca dintr-o vîlvătaie şi se îndreaptă spre Basel. Călătorii sînt obosiţi şi îngrijoraţi: din cauza grevei controlorilor de zbor de la Roma, după o aşteptare de ore pe Aeroportul Leonardo da Vinci, fiecare a trebuit să-şi schimbe traseul. Cei mai mulţi, între care şi eu, au zboruri de legătură de la Basel. Stewardesele nu mai ştiu ce să ne ofere ca să ne consoleze. Din 11 septembrie tot mai puţini oameni se încumetă să ia avionul, marile companii sînt ameninţate cu falimentul (Sabena, cu care urma să vin n-a mai zburat, pupitrele ei din aeroporturi sînt pustii) şi, în genere, există o tensiune şi o derută generale care arată că atacul şi-a atins scopul. Aşadar şampania şi vinul sînt propuse în mod repetat, iar după ce masa a fost strînsă se mai oferă brînză Président şi bănuţi de ciocolată elveţiană. Eu beau apă minerală şi scriu. în faţa mea un domn cu laptopul deschis urmăreşte traseul avionului pe harta Europei care se reflectă în hublou, astfel că o pot vedea şi eu. Doi inşi care merg la Hannovra ţin un fel de sfat prelungit, cu variante pentru întîmplări neprevăzute. în spate, o persoană studioasă citeşte cu creionul în mînă un teanc de foi scrise la computer.

De data asta avionul Crossair e mic, intim chiar ("gemütlich", a spus cineva), şi bine încălzit. Privesc în jos: zone de lumină vagi. Se anunţă ora de sosire: 8 şi 5 seara. E tocmai ora la care ar urma să plece avionul meu de Berlin. încep să mă agit, le în