Discutam din cînd în cînd cu Z. Ornea, pe care îmi plăcea să-l rîcîi despre anumite subiecte. Vorbea cu o seriozitate sfătoasă din care nu lipsea umorul. Mi se părea neschimbat de foarte mulţi ani. Cînd l-am cunoscut nu împlinise şaizeci de ani, dar se socotea un om bătrîn. Îl citisem încă din liceu şi marea lui carte, Junimea şi junimismul, mă apropiase de el definitiv. Cărţile care au urmat şi pe care le-am străbătut, la prima lectură, ca pe nişte romane, m-au influenţat şi m-au făcut să văd în dl Zigu omul pe care îl puteam întreba orice despre istoria României de la 1800 încoace. Era uşor să-l stîrnesc, findcă porneam de la vreunul dintre faptele diverse ale politicii, la zi, cerîndu-i limpeziri.

Cînd a apărut monografia lui despre Constantin Stere am fost încîntat de forţa expresivă şi de capacitatea lui epică. Aş folosi un cuvînt mai modest, dar mai potrivit - avea duh de povestitor. Spre deosebrie de mulţi literaţi care îşi prind urechile cu voluptate în limbajul filosofilor, el, care făcuse Filosofia, nu-şi pierdea cumpătul, nici nu simţea nevoia să-şi epateze cititorii vîrîndu-i în arcanele unui limbaj pe care îl stăpînea, dar căruia nu simţea nevoia să-i devină prizonier. Era un înţelept care putea vorbi cu simplitate despre orice. Şi asta, atît cît pot eu aprecia, fără a deveni simplist sau vulgar în domeniul ideilor gingaşe. Preţuirea lui faţă de Stere ar merita o explicaţie detaliată. Zigu s-a apropiat de el poate şi pentru că Stere a fost unul dintre construitorii stîngii autohtone preocupate de problemele reale din România vremii. Stînga lui Stere era a unui iubitor, nu a unui profitor al oropsiţilor. Poporanistul Stere ştia, ca şi Zigu mai tîrziu, că într-o ţară ca a noastră ideile şi aplicarea lor trebuie să vină de sus, pentru a diminua treptat decalajele dintre majoritatea şi minoritatea din România, economic vorbind. Reprezentant el î