Această repudiere a esteticului, în critica românească a prezentului, nu este totuşi, în pofida alonjei sale erudite şi suficienţei retorice, decît un aspect ex-centric, marginal. Căci majoritatea criticilor din toate generaţiile, de la I. Negoiţescu, Virgil Ierunca, Monica Lovinescu, Cornel Regman, Ştefan Aug. Doinaş, Mircea Zaciu, Barbu Cioculescu pînă la Nicolae Manolescu, Mircea Martin, G. Dimisianu, Alex. Ştefănescu, Ion Pop, Petru Poantă, Cornel Ungureanu, Dan C. Mihăilescu, Laurenţiu Ulici, Dan Cristea, Al. Dobrescu (şi pînă la cei de care multe au ajuns a ne despărţi, precum Eugen Simion, Valeriu Cristea, Mircea Iorgulescu) şi de la Al. Cistelecan, Ion Bogdan Lefter, Cornel Moraru, Octavian Soviany pînă la Laszlo Alexandru, Radu Voinescu, Luminiţa Marcu cultivă o critică ,,tradiţională", de recepţie estetică şi cu o scriitură ,,stilistică", fără a expulza metafora, efectul cuvîntului exact în calofilia sa semnificantă. Nu e o critică aservită, într-o manieră indignă, scriitorilor, aşa cum s-a pretins cu o rea voinţă patentă (e la mijloc un delir al ,,impersonalizării", al ,,obiectivităţii", deoarece ne-am putea închipui oare o critică ce s-ar ocupa de altceva decît, în primă sau în ultimă instanţă, de productele scriitorilor abhoraţi în principiu?!), şi nici un atentat împotriva teoriei, aşa cum s-a susţinut cu o falsă panică, deoarece se află în chestiune planuri distincte, care nu s-ar putea anula unul pe celălalt şi nici nu s-ar putea rîndui, rezonabil, într-o ierarhie axiologică! O serie de eseişti, de la Al. Paleologu, N. Steinhardt, Alexandru George la Virgil Nemoianu, combat excesele teoriei. Rădăcina maiorescian-lovinesciană e încă viguroasă, dînd roade la nivelul fiecărei serii biologice, din cele ce alcătuiesc succesiv critica românească. Se cuvine însă relevată explicaţia - suficient de generală, mai precis, contextuală - a împotrivirii la est