În ultimii ani Alexandru George a avut o evoluţie editorială asemănătoare cu a multor oameni de cultură respectabili de la noi.

în primul rînd îşi reeditează volumele ante-decembriste, fie ele de literatură sau de critică. Aşa se întîmplă cu romanele Caiet pentru... şi Dimineaţa devreme apărute iniţial în 1984, respectiv 1986.

în al doilea rînd, publică volume de texte noi, dar care nu sînt nici ele noi cu totul, pentru că au apărut în diverse publicaţii de-a lungul acestor ani. Astfel de texte, care nu sînt nici foiletoane de critică, dar nici doar confesiuni literaturizate, se află cumva pe tărîmul moralei, sînt un fel de fabule. Subiectele lor sînt dintre cele mai diverse, de obicei cu pretext în imediata realitate politică, socială sau economică, iar judecata pe care o înglobează nu se vrea politică, ci cumva din zona bunului-simţ.

Astfel de texte, adunate în volum, au devenit în România de o abundenţă nemaiîntîlnită. Oricît ar fi încă de gustate astfel de texte la noi, nu putem să nu remarcăm cel puţin două sînt trăsături mai degrabă negative. Pe de-o parte, tendinţa pedagogică: într-o lume anomică, de tranziţie, cîţiva înţelepţi îşi dau cu părerea despre orice. Iar noi trebuie să ne minunăm în faţa unui bun-simţ care e mai ales unul post-decembrist, să ne uluim de farmecul formulărilor şi de simplitatea demonstraţiilor etc. Pe de altă parte, astfel de texte produc frustrări asemănătoare cu acele produse cîndva de genul memorialistic, rezervat pe vremuri doar excepţionalilor, exemplarilor. Dacă nu eşti o persoană cunoscută, a scrie astfel de moralities e ridicol, deşi cîţiva tineri ar putea susţine că nu e tocmai greu. Există o tentaţie a facilului în astfel de elegante dări cu părerea care nu poate trece neobservată. Şi în cele mai multe cazuri, astfel de culegeri de articole înlocuiesc în ordine editorială o absenţă a continuării ope