A fost un om trist. Această afirmaţie, emisă peremptoriu, rămîne amendabilă ca oricare alta; o convieţuire de peste treizeci de ani creează însă certitudini: George Munteanu a fost într-adevăr un om trist. De o politeţe extremă şi de o exemplară bună-creştere, el nu-şi afişa tristeţea şi nu făcea paradă de ea; dar omul era de o tristeţe adîncă, vizibilă, pe care nu şi-o putea reprima şi care aduna parcă o bună parte din melancolia lumii.
La începutul anilor '80, cînd disperarea cuprinsese întreaga ţară, neagra umoare a lui George Munteanu reuşea să se izoleze chiar şi pe fondul deprimării generale. Mi-a spus atunci că ar vrea că scrie o carte de memorii (mi-am dat seama să deja o scria) şi că-i găsise titlul, un titlu la care ţinea foarte mult: O viaţă de om cum n-ar mai fi fost. Îşi vedea existenţa sub semnul eşecului, iar aluzia la Iorga ar fi vrut să pună în oglindă două vieţi complet opuse ca realizare. O mică parte din această carte a şi apărut acum cîţiva ani în "România literară", oferindu-ne o idee destul de clară asupra ansamblului.
Cred însă că melancolicul profesor era nedrept cu el însuşi, deoarece viaţa lui nu reprezentase nici pe departe eşecul pur. După călinesciana Viaţă a lui Mihai Eminescu, biografia poetului compusă de George Munteanu (Hyperion, 1973) rămîne unica istorie completă a vieţii lui Eminescu, scrisă cu o mînă inspirată în stare de febricitare. I se pot reproşa acestei cărţi, redactate parcă în transă, unele luări de poziţie ori interpretări; nu-i mai puţin adevărat că ea se prezintă pînă astăzi rotundă şi întreagă, sfidînd pentru multă vreme orice încercare similară.
Poate şi din cauza obsesiei eminesciene, George Munteanu s-a ataşat, iremediabil, secolului romantic. A scris pagini memorabile despre Heliade şi despre Bolliac; dar, mai ales, ne-a pus la îndemînă un manual esenţial e literatură română din a doua
