În acest moment, mulţi dintre locuitorii planetei trăiesc iluzia că cea mai extraordinară formă a comunicării este televiziunea. Datorită ei poţi fi în contact rapid, în acelaşi timp cu alte milioane de oameni, direct cu orice eveniment, bun sau rău, fie că s-a petrecut pe Lună sau undeva pe fundul unui Ocean. Sentimentele, stările traversate de fiecare formează, pînă la urmă, o densitate a sentimentelor care de-păşeşte graniţele unei ţări şi chiar ale unui continent. Lucrul acesta, formidabil în fond, se întîmplă de cîteva ori într-un an: înmormîntarea Prinţesei Diana, catastrofa de la World Trade Center ar fi doar două exemple care nu mai au nevoie de nici un comentariu. Rămîne de discutat ceea ce percepe individul zilnic, în fotoliul său, ce se petrece în mintea şi în sufletul său în urma bombardamentului cu imagini. Deşi undeva în Cărţile Sfinte există o interdicţie a narcisismului, omul cade de cele mai multe ori în păcat. O fascinaţie aproape iraţională există, latent sau nu, în fiecare telespectator - care îşi face idoli din noul tip de vedete impus de micul ecran. Cele mai multe dintre emisiunile realizate pe canalele româneşti speculează visul narcisiac al omului care nu prevede nici o limită a ridicolului, a derizoriului în care se poate eşua aproape fără excepţie. De la micile interviuri luate pe stradă, în care cetăţeanul vibrează deja în faţa camerei de filmat şi nu poate rezista ispitei de a nu răspunde cînd habar n-are despre ce este vorba, pînă la ipostazele de protagonist la Iartă-mă!, Din dragoste, Vara ispitelor, de pildă, gama atracţiei este felurită, diferită, nemărginită. Ca şi pierderea intimităţii. Nu contează cum, important este să mă văd. Propria imagine imprimată pe o peliculă şi apoi

redată la televizor, pentru a fi observată de milioane de ochi, naşte în individ senzaţia de ales. Se detaşează din coloană, iese din rînd, este