Simplu cetăţean al universului bucureştean, am plecat puţin prin lume, nu chiar pînă în prima linie, la Kabul, unde cică s-ar juca soarta lumii, ci ceva mai aproape, peste Mediterana, într-o zonă unde străinul care aterizează pentru cîteva zile este socotit un om foarte curajos, chit că şi lui şi gazdelor sale inima le este cît un purice. E o zonă - alta decît a "Călăuzei" lui Tarkovski - în care o mamă poate primi, pe celular, un mesaj de la fata ei, în termeni ca aceştia: "Stai liniştită... Sînt în staţia autobuzului 63... pe strada cutare... dacă explodează ceva, ştii unde mă aflu!". Mi s-a părut inadmisibil, dar am tăcut ca unul care, venit de prea departe, nu se poate amesteca în afacerile interne dintre o mamă şi o fiică; de cîte ori am sosit pe aceste meleaguri, mi s-a spus răspicat că noi, cei din Europa şi din Bucureşti, nu avem de ce ne da cu părerea fiindcă nu ştim cine le sînt vecinii cu care nu se poate trata decît cu o armă în mînă; o singură dată mi-a scăpat ideea - puteam tăcea, recunosc - de a le propune să-şi schimbe vecinii, să ia luxemburghezi sau olandezi sau danezi; mi s-a replicat dur, precum un prim-ministru la Bucureşti, în problema Transilvaniei: "sînt lucruri cu care nu se poate glumi!". Adevărul - scurt - este că, după cunoştinţele mele, nu ştiu vreun alt loc pe care să se fi concentrat între două popoare atîta ură pe centimetru pătrat. Ura aceasta se bazează pe o inocenţă care s-a dezvoltat în îndreptăţirea cruzimii cu care cele două popoare se omoară între ele. Argumentele fiecăruia - religioase, în primul rînd - îi fac nevinovaţi şi nemiloşi, intransigenţi, mîndri şi surzi; este ceea ce le dă dreptul să se declare, azi, victime, mîine să se acuze reciproc de terorism, ca poimîine să se revină la negocieri imediat paralizate de încă o explozie purtătoare a unei singure certitudini: e o situaţie fără soluţie! O revistă serioasă de