Dictatura nu îngăduia nici celor mai glorioşi fotbalişti să îşi asume profesia în care excelau. Pe cît de strictă, pe atît de neexplicată, interdicţia avea pesemne obscure motivaţii ideologice. Tranziţia nu se mulţumeşte să anuleze acest abuz, dar creează o instituţie care, prin însăşi denumirea sa, oferă profesionalismului în fotbal recunoaşterea publică la care are dreptul. Denumirea amintitei instituţii este "Liga profesionistă de fotbal" - L.P.F. - în acelaşi timp recuperatoare, dar şi generatoare de confuzii, căci profesionalitatea nu e atribuită jucătorilor reprezentaţi, ci instituţiei menite să-i reprezinte. O accepţie a acestei confuzii ar identifica L.P.F. ca pe un soi de ONG, format din persoane care şi-au făcut din protejarea jucătorilor de fotbal o profesie. Particularităţile dominante ale L.P.F. sînt prosperitatea şi autonomia. În cazul de faţă, prosperitatea poate fi privită şi ea ca un reper profesional. Căci statul major al instituţiei nu este format din jucători sau tehnicieni, ci exclusiv din patronii cluburilor participante la principala competiţie naţională. Prosperitatea acestora nu se poate evalua după bilanţurile lor care rămîn absolut confidenţiale, ci după indici aparent nesemnificativi, ca de pildă cuantumul amenzilor fixate - dar nu întotdeauna şi aplicate - de L.F.P.: 5.000 de dolari pentru sudalme adresate vreunui slujbaş de vază al instituţiei. Autonomia Ligii începe de la relaţia ei cu guvernul. Judecînd după sfiiciunea cu care o evită, Ministerul Sporturilor pare să nu fi descoperit că şi fotbalul este totuşi un sport. Delimitarea ei de cealaltă instituţie specializată: Federaţia, rămîne la rîndul său o enigmă. Izvorul primar al autonomiei Ligii este regimul regulilor după care se conduce. Ea stabileşte singură asemenea reguli şi tot singură le revocă, ajungînd astfel în situaţia privilegiată de a se lipsi de reguli. Iar absenţa