Îşi mai aminteşte oare cineva că în 1990 un ziar a publicat stenograma conversaţiilor secrete ale poliţiei care plănuia să-i provoace pe demonstranţii din Piaţa Universităţii? Că un cotidian a publicat stenograma secretă a dezbaterii interne a CDR privind alegerea unui candidat la preşedinţie (document de mare valoare pentru antropologia politică românească pentru că a arătat mecanismul social care se reproduce mereu, singurul candidat fără şanse e cel care e "cineva")? Pe urmă, au mai apărut stenograme ale şedinţelor de guvern (odată chiar a Consiliului Suprem de Apărare), dosarul ultrasecret al anchetei despre terorişti (care arăta cum Mugurel Florescu a îngropat ancheta), fragmente din dosare de securitate sau SRI (de autenticitate dubioasă adesea, ca al meu, publicat de Naţional prin 1998). Şi dacă mai adăugăm la asta fotocopiile care veneau prin poştă la diverse gazete din Bucureşti prin 1994 ale corespondenţei secrete dintre ambasade arabe la Bucureşti şi centralele lor, în care era vorba de tabere de terorişti musulmani prin Făgăraş, sau vila lui Virgil Măgureanu filmată cu o cameră ascunsă de televiziunea publică în 1997, cînd dl Măgureanu era şeful SRI, ne spunem că nu există pe lume ţară ca România, unde nimic nu poate fi ţinut secret şi unde cea mai grozavă lege a informaţiilor clasificate n-ar putea fi aplicată mai mult decît ultima taxă introdusă de primarul din Sinaia, taxa pe camion/încărcătură, care n-a făcut decît să mărească venitul personal al controlorilor de trafic şi circulaţia nocturnă. Să însemne asta că România a reuşit să depăşească moştenirea Ceauşescu, a celei mai închise societăţi din Europa şi a devenit peste noapte o societate deschisă? Nu tocmai: pentru că dacă românul obişnuit vrea să obţină vreo informaţie utilă, fotocopia de la cadastru a pămîntului său de la ţară, orice raport despre cum se cheltuieşte banul public sau pur ş