Îi spun unui prieten făcînd apel, unul autoritar, la o faimoasă idee a lui Amiel precum că toate originile sînt secrete: şi cele ale vieţii şi cele ale obligaţiei sau datoriei şi cele ale sacrului sau profanului şi cele ale decenţei sau indecenţei. În mintea mea persista de multă vreme ideea că există un secret veşnic de nedezlegat al conştiinţei. Aceasta pe de o parte. Pe de altă parte, nu putem să nu ne întrebăm care este originea însăşi a secretului, a acelui secret imanent conştiinţei, şi la care aceasta pare că a ţinut întotdeauna foarte mult. E vorba pur şi simplu de acel secret tradus în năzuinţa de a nu face publice unele lucruri, fapte, evenimente numai de tine ştiute. Prietenul admite că discuţia poate fi purtată pentru cea de a doua accepţie: mai clară, mai uşor de înţeles, mai uşor de verificat, mai puţin încărcată de presupoziţii metafizice. Refuzînd "metafizice" dar dornic totuşi să sondeze elementele prime ale sufletului omenesc, amicul observă că dorinţa de a conserva secretul, adică de-a ascunde voluntar ceva de ceilalţi, a fost o tendinţă puternic prezentă în protoistorie cînd totul era "vrăjit" sau ascuns privirii ignorante fără de voie, că aceeaşi tendinţă a mai fost activă încă în timpurile moderne de început, dar că acum, în modernitatea noastră tîrzie, nimic nu mai vrea să mai rămînă secret pentru o sensibilitate "absolut nouă", dezmărginită programatic, fascinată de lipsa de limite, de norme şi de repere, o sensibilitate mereu narcisiacă şi mereu exhibiţionistă totodată. Nu pot să nu-i dau multă dreptate interlocutorului meu, cu atît mai mult, cu cît el face parte din categoria celor care acceptă o sensibilitate postmodernă, dar care se îndoiesc serios că ar exista cu adevărat o filosofie postmodernă. Urmîndu-i sugestia să vedem totuşi care-i originea stării de pulverizare a ideii de secret al conştiinţei. De unde vine dorinţa de-a nu m