În România, se numeşte "maidan" acel spaţiu rezidual, neconstruit, adeseori derelict, rămas astfel după ce o mahala s-a croit după criterii care scapă înţelegerii urbanismului occidental. Faptul că nu sîntem capabili să ne asumăm erorile sau incapacitatea noastră de a administra în comun a unui spaţiu public sînt dovedite, cred, de denumirea tuturor "spaţiilor civice" pe care le ratăm - iar altele nu avem - cu acest nume turc. Distanţarea, alienarea prin cuvînt de propriile eşecuri - aşadar neasumarea lor - o găsesc caracteristică pentru modul în care ne gîndim, ca popor, spaţiul locuirii întreolaltă. Mai mult, se crede cu sinceritate - iar termenul pare să se fi încetăţenit ca atare - că maidan trebuie să acopere un conţinut "pe teren" cel puţin peiorativ, dacă nu de-a dreptul unul de rebut urbanistic. Se construiesc teorii elaborate prin care să se demonstreze că de sensul degradat al cuvîntului nu noi sîntem vinovaţi, ci Stambulul. Or, împotriva aproprierii peiorative a termenului turcesc va lucra textul de faţă, întrucît numai în partea asta de lume meydane are conotaţie peiorativă. În limba turcă, el înseamnă (doar) piaţă. Pieţele Istanbul-ului nu sînt cu nimic inferioare oricărei înţelegeri occidentale a termenului de loc public/agora şi/sau (atunci cînd se suprapun fizic) de piaţă comercială. Să nu mai camuflăm aşadar incapacitatea noastră de a articula spaţii publice, folosind ieftine subterfugii toponimice. Centrul Bucureştilor este, da, un maidan, dar în sensul cu care - în netrebnicia noastră - am învestit noi acest cuvînt. Mahalaua pîndeşte de după fiecare bloc construit, de după fiecare intervenţie demolatoare şi, mai cu seamă, de pe enorma platformă demolată (485 ha) pe care se vor mai ridica, iată, un mîndru sediu de guvern (prin completarea a ceea ce va fi fost să fie, dar nu a fost, bibliotecă naţională) şi o catedrală în drum (în sensul prop