Există în lumea arhitecţilor acele personaje mai stranii încă decît media, care, în lupta lor cu spaţiul, cu suprafaţa, cu texturile ei şi cu culoarea vibratilă nu folosesc numai armele limbajului formelor, ci şi pe acelea ale limbajului poetic. În ce fel este poezia un instrument necesar în interogarea spaţiului, în parcurgerea şi (re)inventarea lui din/de nou? În acelaşi fel în care imaginaţia produce acele asocieri de forme necesare spre a "scobi" spaţiul. Surprinderea într-o formulă inspirată luminează la fel de mult un aspect al spaţiului ca şi capturarea lui într-o scoică formală. Este interesant să observăm că arhitecţii, mulţi, mai cred încă în misiunea lor de născători de forme, cînd de fapt ceea ce ar trebui să aibă în minte în actul creaţiei este spaţiul, acea fiinţă captivă în găoacele pe care atît de mîndri le închipuim şi le decorăm, ca şi cînd decoraţiile acelea ar avea vreo importanţă din punctul de vedere al spaţiului. Apropo, poezia lui Nichita Stănescu surprinde adeseori ipostaze spaţiale dintre cele mai revelatoare, precum acel "punct de vedere al aerului", sau precum arborele care traversează pămîntul ca o scîndură şi de ale cărui rădăcini atîrnă cranii şi oase, dacă l-am putea privi de foarte de jos înspre foarte în sus. Nici chiar noi nu am ocolit acest segment de avangardă, situat între două limbaje, între două perspective asupra aceluiaşi spaţiu. Mi-am amintit, pregătind o emisiune la radio, de Daniel Turcea şi de Constantin Abăluţă, de Alexandru Andrieş şi, cu voia dumneavoastră, ultimul pe listă, de mine şi de «topogramele» pe care le lansez în spaţiu din vreme în vreme. Dar nu despre cei de mai sus vreau a vă vorbi în cele ce urmează, ci despre un arhitect american extrem de faimos, John Hejduk. Membru al grupului New York Five, Hejduk are o carieră de succes şi un loc asigurat în istoria arhitecturii moderne. Iată mai departe tradu