Ziariştii iubesc parlamentarii vorbăreţi. Şi parlamentarii cu activitate. Dacă parlamentarii îşi desfăşoară activitatea şi acceptă să-şi explice apoi poziţiile de pe care au susţinut o cauză sau alta atunci cînd au lucrat în comisiile permanente, ziariştii şi-au petrecut ziua cu folos. Oricît ar părea de ciudat printre membrii legislativului român se numără unii, destul de mulţi, care nu vor în ruptul capului să colaboreze cu presa. Întrebaţi despre orice subiect ei vor răspunde suspicioşi, aroganţi sau speriaţi, folosindu-se de o platitudine. Majoritatea senatorilor şi deputaţilor nu par încă a înţelege că, pe lîngă votarea legilor, politica înseamnă şi comunicare. Unii dintre ei recunosc franc off the record, of course că de cele mai multe ori nu au habar de ce votează aşa cum votează. "S-a hotărît astfel în şedinţa de grup parlamentar, s-a hotărît la partid", spun ei. Pînă la un punct această justificare funcţionează. Se poate accepta faptul că o persoană nu se poate pronunţa în cunoştinţă de cauză asupra unor subiecte atît de diferite precum legea poliţiei, solicitarea de aprobare pentru trimiterea de trupe în Kosovo, un act normativ referitor la dezincrimarea homosexualităţii sau asupra unui document internaţional care trebuie ratificat. Problema este însă că în toate grupurile parlamentare există un număr de aleşi, variabil, în funcţie de dimensiunea grupului, care nu pot fi identificaţi decît folosind Cartea Albastră a Democraţiei.* Dacă cine ştie din ce motiv corespondentul parlamentar va avea nevoie de o declaraţie din partea vreunuia dintre aceşti anonimi bine plătiţi, atunci va trebui să apeleze la broşura amintită pentru a-şi fixa în minte figura respectivului. Bineînţeles că există şi altfel de parlamentari. Îndeajuns de siguri de sine pentru a nu le fi teamă de microfon, aceştia au curajul propriilor opinii, uneori chiar diferite de linia partid