Sînt, de cîteva zile, într-o stare stranie: în timp ce mă bărbieresc - zilnic, desigur... - îmi vine să strig, dar mă reprim: "Vivaldi!". Nu mi s-a mai întîmplat aşa ceva din secolul trecut - cînd în dimineaţa aceea de 23 decembrie, nu-i dau anul, ea ţine de eternitate, începînd să mă rad, m-am surprins exclamînd: "Vivaldi!". Ştiam cum a apărut - eram Rod Steiger, regizorul din All that jazz care, după fiecare bărbierit, se uita în oglindă, rostea sacramentalul: "It's show-time, folks!" şi din off izbucnea triumfător şi sarcastic Vivaldi. Încă nu ar fi atît de straniu - ce e enigmatic în a te gîndi cînd cade tiranul că totul e jazz? - dacă n-aş preciza pentru ce, astăzi, pudic chiar şi în faţa oglinzii mele, trecînd de la pămătuf la lama de ras, nu îndrăznesc să strig: "Vivaldi!", grijuliu să nu-mi sperii soţia, vecinii, ambulanţele Salvării, pe scurt: să nu fiu luat de nebun. Să mă explic. În Le Monde-ul datat 17 noiembrie 2001, la pagina 28, aşa-numita "Aujourd'hui", pagină avînd în cap, sus, buletinul meteorologic pentru Franţa şi întreaga lume, iar la subsol rubricile de cuvinte încrucişate şi filatelie, la mijlocul ei se întindea, pe 6 coloane, la rubrica "Tendinţe", un articol intitulat astfel: "Rasă la Kabul, barba creşte din nou în Vest"; m-am aruncat asupra lui cu un elan care nu avea egal decît în pasiunea cu care citisem, cu o zi înainte, tot în această pagină, despre Borge Ousland, un norvegian fabulos, care... N-am timp să povestesc cine e Borge Ousland, ţin să citez cît mai repede cum îşi începea Jean-Michel Normand articolul său privitor la această nouă tendinţă în felul cum "bărbaţii îşi administrează sistemul pilos facial format din 7.000-15.000 fire de păr": "Kabul nu e Paris, Londra sau New York. În timp ce prima cucerire a afganilor eliberaţi din integrismul taliban a fost aceea de a putea să-şi radă bărbile, occidentalii par să redescopere