Într-un început de august de acum aproape 30 de ani, o maşină Lada cu număr de Polonia intra în România pe undeva prin nordul ţării şi cobora cu viteză legală spre sud-est, spre litoralul Mării Negre. În maşină conversau trei persoane: el (capul familiei, puţin miop şi blond - genul de blond la timpul trecut, mulţi bărbaţi cunosc cu regret regula acestei conjugări capilare), ea (soţia lui, cu vreo doi ani mai tînără, şi ea blondă şi ceva mai vorbăreaţă decît el) şi fetiţa lor (cam de 14, albă la faţă şi blondă la timpul prezent şi viitor). Prin faţa lor priveliştea acelei Românii de început de ani '70 curgea lină şi predictibilă, cu zvon de greieri prin orice boschet şi cu Dacii noi - albe, albastre şi vişinii - la orice intersecţie. Numai că a venit şi necazul - o mică defecţiune de maşină, în plin întuneric, într-un sat de prin sudul judeţului Buzău. Era aproape de miezul nopţii cînd polonezul a bătut în poarta unei case prin ale cărei ferestre se vedea lumină (din camera unui adolescent ce citea lungit în pat, azi profesor de matematici la Liceul "Spiru Haret" din Buzău). Ce a urmat ţine de vîrsta de aur a filmului mut, pentru că turiştii polonezi şi buzoienii s-au înţeles mai mult prin semne. Dar s-au înţeles. De fapt, nici nu-ţi trebuia multă minte pentru a pricepe uşoara nervozitate a bărbatului polon, dornic să-şi pună soţia şi fata la adăpost şi oscilînd - cu aceeaşi uşoară nervozitate - între impulsul de a petrece noaptea în curte, în maşina parcată lîngă cuşca unui cîine, şi cel de a dormi în casa mare a întîmplătoarelor gazde, alături de familie. Ba încă, după ce i-a fost arătată pe dinafară casa în care avea să doarmă, polonul a început să-şi desfacă scaunele de la maşină, cu gîndul de a avea pe ce pune capul - aceasta deoarece casa mare a buzoienilor era suficient de nouă pentru a părea neterminată şi suficient de netencuită încît gazdele să aibă