În 1966, un avion se zdrobea de Anzi. Aceia dintre pasageri care supravieţuiseră impactului au avut de luptat cu izolarea, frigul, foamea şi disperarea. Toate resursele trebuiau folosite, dacă nu pentru evitarea deznodămîntului fatal, măcar pentru întîrzierea lui. La îndemnul insistent al unuia dintre ei, un medic, sinistraţii s-au decis să se hrănească din trupurile încă proaspete ale colegilor decedaţi. Cunoscător al anatomiei, medicul a indicat părţile cele mai bune şi s-a servit primul, rupînd carnea cu mîna şi mestecînd-o meticulos, pentru a da exemplu. Întremaţi, pasagerii şi-au redobîndit forţa şi curajul, reuşind în cele din urmă să-şi găsească drumul spre şesurile civilizate. Treizeci de ani mai tîrziu, televiziunea franceză a făcut o emisiune retrospectivă, la care unii dintre supravieţuitorii accidentului au ţinut piept anchetei şi au răspuns întrebărilor cu fruntea sus. Între timp, ei continuaseră să zboare cu avionul, dar renunţaseră la schi. Cît despre experienţa de antropofagie, mărturiseau că-şi depăşiseră repulsia prin raţiune. Pentru a putea performa actul abhorat, ei îl descompuseseră mental în gesturi elementare, voit neutre: a rupe, a muşca, a mesteca, a înghiţi. Nu păreau chinuiţi de vină, ci miraţi de propria lor tărie. George Tabori imaginează în "Canibalii" un act similar, petrecut, chipurile, într-un lagăr de concentrare. Deţinutul Puffi moare, dar trupul lui nu este consumat ca atare, ci gătit, în prealabil, cu artă. În ultimul moment, majoritatea se abţine de la profanarea cadavrului. Modul relativ solemn în care se retrag, unul după altul, cei pentru care durerea e mai tare decît foamea nu este lipsit de nobleţe. Doi deţinuţi, Hirschler şi Heltai, merg însă pînă la capăt. Ei vor fi şi singurii care se vor salva, avînd ulterior cariere înfloritoare şi satisfacţii materiale, nu în ultimul rînd de ordin gastronomic. Tabori construieş