Nici o campanie electorală nu a mizat pe asta: fotografia, ba nu: filmul, cu un grup parlamentar mîncînd parizer pe scările Casei Poporului! Cu pantofi nelustruiţi şi ciroapi neasortaţi, cravate înflorate şi vestuţe de lînă de casă pe sub haină, parlamentarii ar putea liniştit să ceară o mărire de salariu, în direct. Prin vot, li s-ar acorda. De fapt, li se şi acordă. Pentru că parlamentarii români nu sînt, conform legii, săraci, chiar dacă mulţi dintre ei au necazuri cu banii care nu sînt îndeajuns copiiilor pe la casele lor din provincie. Legislatura trecută, un fost parlametar PDSR a şi renunţat la deputăţie pentru că veniturile pe care le realiza ca ales al poporului erau mult sub cele pe care le obţinea ca ales al sorţii, ca om de afaceri. Dar bogăţia sau sărăcia parlamentarilor depinde, binenînţeles, de unghiul din care este privită. Cele 25.000.000-30.000.000 de milioane de lei - brut - pe care le încasează un parlamentar ca parlamentar sînt o sumă mare doar raportată la salariul mediu pe economie de 100 de dolari. Cu cei aproximativ 500 de dolari pe care îi are în mînă, parlamentarul român riscă să pară ridicol pentru orice angajat aflat pe o poziţie de conducere mai sus de medie la o companie care se respectă din Bucureşti. Iar ridicolul poate continua: aceeaşi bani înseamnă un salariu mediu în Polonia, sau dreptul cel puţin teoretic de a trece graniţa Schengen de cînd nu mai e nevoie de viză. De aceea, cel puţin jumătate din cei peste 400 de aleşi nu stau în banii ăştia. Şi bine fac. Pentru că problema parlamentarilor nu este în nici un caz bogăţia, ci competenţa şi activitatea. Şi una din marile realizări ale parlamentarismului românesc este că activismul (nu neapărat şi competenţa) precum şi iniţiativa cresc pe măsura bogăţiei. Mai toţi oamenii politici care au reuşit să-şi contureze o imagine publică în aceşti ani sînt oameni pe care în termenii