Faptul că România se află într-o interminabilă tranziţie e deja un clişeu - e ceva ce, dacă nu simţim zilnic pe propria piele, citim oricum în mai toate ziarele; criza economică este şi ea un loc comun al buletinelor de ştiri, al discuţiilor din autobuze şi al dezbaterilor parlamentare; protagoniştii acestor scene sînt aleşii noştri, cei pe care i-am votat. În îngrămădeala de pe culoare, în planurile generale cu Senatul sau Camera Deputaţilor apar adesea figuri ale unor personaje pe care le ştim - cu siguranţă le-am mai văzut! - dar nu ne amintim niciodată cum se numesc. Senzaţia de déjà vu e pe deplin justificată. Pe mulţi dintre deputaţii şi senatorii de astăzi am tot avut ocazia să-i vedem la televizor! Din cei 140 de senatori aleşi în 2000, 44 au făcut parte din legislatura precedentă, iar 21 sînt la Senat încă din 1992. 129 dintre deputaţii actualei legislaturi (ce numără 345 deputaţi) au fost deja aleşi în 1996, iar 51 chiar şi în 1992. E mult? E puţin? În Italia, de exemplu, din cei 618 deputaţi 290 au fost aleşi şi în legislatura precedentă, iar 333 au mai avut cel puţin încă un mandat. În ceea ce-i priveşte pe deputaţii francezi, 60% (din totalul de 565 ai actualei legislaturi) au mai făcut parte şi dintr-o altă legislatură iar aproape o jumătate au fost deputaţi chiar în legislatura precedentă. În România, o treime dintre senatori şi deputaţi a rămas deci neschimbată din 1996, iar aproximativ o cincime e aceeaşi din 1992. Aproximativ un sfert dintre cei care sînt acum la al treilea mandat parlamentar au schimbat cel puţin o dată partidul. Denunţată ca fiind o strategie de supravieţuire în competiţia politică, migraţia de la un partid la altul nu este neapărat o metodă de succes, căci există suficiente cazuri de "divorţ" eşuat. Regula rămînerii în Parlament rămîne fidelitatea faţă de partid. Cei mai fideli par a fi membrii UDMR: nici unul dintre actu