Se asterne zapada. „Pamintul nu se dezgheata niciodata. E un asa-numit sol permanent inghetat. La un metru sub pamint se intinde gheata eterna. Un ghetar subteran imens, nesfirsit. Frig sus, frig jos. Respiratia ingheata in cristale de ger, care trosnesc plutind spre pamint.“ Se aude violoncelul. „Iar uneori ingheata si cuvintele, chiar mai inainte de a atinge urechea celui caruia i se adreseaza. In soarele de primavara, cind vorbitorul si ascultatorul nu mai sint deja de mult prezenti, cuvintele se dezgheata si rasuna.“ Pizzicato. Cineva moare in patul de bolnav. „Absurd.“ Cel de-al cincilea si ultimul tablou din piesa lui Felix Mitterer, Sibirien, pe scena Teatrului German de Stat din Timisoara.

Ildikó Jarcsek-Zamfirescu, in rolul batrinei trimise la azil, cuteaza sa schiteze la urma, ca intr-o blinda si usoara alunecare, gestul redus al despartirii. In el se desavirseste acea intima vulnerabilitate a muribundului in fata tuturor acelor ochi anonimi ce nu vor sa priveasca, dar trebuie s-o faca: o performanta actoriceasca cu totul deosebita. Intr-un ritm sincopat de la un tablou la altul, spectatorii asista la decaderea ei fizica si spirituala; batrina se face parca tot mai mica si intinereste, pina ce in fata mortii nu mai ramine decit o copila. Si, paradoxal, cu cit batrina se „sfrijeste“, cu atit pare sa sporeasca in grandoare. Sfirsitul nu se mai manifesta cu furia colerica a disperarii de a fi fost inchisa cu forta intr-un pat cu zabrele, ci prin tandretea cu care e atinsa delicat de respiratia mortii si care-i mijloceste intilnirea cu barbatul disparut de mult si cu ciinele, fiinta cea mai iubita pe care o mai avea pe pamint inainte de internare.

Aceasta a fost piesa prezentata in premiera nationala pe 24 octombrie, cu doua zile inainte de ziua nationala a Austriei. Dramaturgul Felix Mitterer a venit special cu aceasta ocazie la Timis