De citiva ani, numerosi rromi din Romania au dezvoltat retele importante in Paris, fiecare indeletnicindu-se cu activitati diferite.
In termeni de problematica a identitatii, mi se par demne de luat in seama doua categorii: rromii care cersesc si cei care cinta. Prin specificul ocupatiei lor, care are ca fond de comert o punere in scena a individului (sau a unui grup de indivizi), acestea sint in mod natural confruntate cu o strategie a identitatii. Fara a fi solidare intre ele, cele doua grupuri aplica politici de marketing comune, oscilind intre integrare si alteritate. In functie de context, ei se pot prezenta ca diferiti sau asemanatori comunitatii pe care o vizeaza.
Rromii veniti la cersit – care au anterioritate in explorarea terenului – au ales la inceput imaginea „diferentei“. Totul, de la hainele femeilor (impreuna cu copiii, acestea reprezinta marea majoritate a masei de manevra) pina la formula incantatorie a cersitului, ii desemna ca „straini“ prin excelenta. Clasicul (in Romania dinainte de 1989) „da-mi si mie un leu“ se transformase in „donnez-moi un franc“, acordurile tinguitoare raminind insa aceleasi. Strategia alteritatii afisate exploata compasiunea pentru dramele politice intimplate in Europa de Est, evenimentele momentului fiind cele care dictau optiunea pentru o nationalitate sau alta. Imediat dupa 1989, calitatea de roman era cea care prima (data fiind sensibilitatea francezilor fata de cazul romanesc); dupa 1992-1993, conflictele din fosta Iugoslavie i-au determinat pe multi sa se recomande ca venind din aceasta zona. Daca la inceput metoda a dat roade, ea si-a pierdut din eficacitate pe parcurs, atit din cauza banalizarii motivului (sau chiar a disparitiei lui), cit si pentru ca tinguirile sonore erau complet neobisnuite pentru tehnica de lucru locala. Cei care nu au vrut sa abandoneze terenul au adoptat, prin urmare, o sch