Miercuri 21 noiembrie. Abia azi aflu, cu întîrziere, că un mic Crossair analog celui cu care am zburat de la Berlin -Tegel la Zürich s-a prăbuşit, pe aceeaşi rută. Cînd mă gîndesc că este, poate, exact acelaşi avion în care am fost şi eu, cu o săptămînă înainte, mă simt dintr-o dată destul de straniu. Pe una dintre stewardese, care vorbea germana cu un puternic accent elveţian, mi-o amintesc foarte bine, la fel şi pe însoţitorul de bord, cu bărbie proeminentă. Am încă şerveţelul parfumat "Crossair" care mi s-a dat în avion. O negresă planturoasă, cu palton roşu, care la plecare făcuse o mie de nazuri, îşi schimbase locul aruncînd în jur priviri de animal hăituit, şi-a făcut cruce, după aterizare, cu o expresie de imensă fericire pe chip. O imensă cruce care-i pecetluia reintrarea în viaţa "pămîntească".

Joi 22 noiembrie. Altă veste proastă care mi-a sosit cu întîrziere. în lipsa mea, locuinţa bucureşteană a fost vizitată de un hoţ. Unul elegant, mi se spune. A tăiat uşa, a căutat în dulap, a răscolit actele, a răvăşit puţin biblioteca, probabil în căutare de bani (nu ştia, sărmanul, că banii şi cărţile nu fac casă bună laolaltă), a lăsat intact coşuleţul cu accesorii "Meli-Melo" şi gablonţuri şi a plecat cum a venit. Nu şi-a luat nici un suvenir, nimic. Un hoţ cinstit. Crăciunica, la ora asta plină de boboci, e întreagă. Ar trebui, probabil, să mă simt ruşinată, ca părintele Filaret din Creanga de aur: Să fiu vizitată de un hoţ şi să-l las să plece cu mîna goală?

Duminică 25 noiembrie. Toată lumea pare să fugă din Berlin la sfîrşit de săptămînă. Trenurile sînt pline, chiar şi ICE-urile, care sînt extrem de scumpe. Se stă şi în picioare sau pe jos, dar spaţiile sînt generoase, loc pentru bagaje din belşug, aşa că atmosfera e destinsă. Vineri, trenul e plin de zumzet. Se mai aud frînturi de conversaţie, rîsete, se cer informaţii, copii