Cîtă indignare, ce vociferări, ce sfîntă mînie patriotică! Auzi, să ne-o trîntească direct chiorul ăsta de Verheugen că n-o să intrăm prea repede în Uniunea Europeană! Să ne spună, de la obraz, ungurii, cehii şi polonezii că avansarea noastră pe listă o periclitează pe a lor! Să ne atenţioneze germanii că lucrurile trebuie executate într-o anumită logică şi după ce s-au încheiat reformele! Cu ce drept ne dictează ce avem de făcut, nouă, care le ştim pe toate atît de bine? De ce se amestecă în treburile noastre europene? De ce se bagă?

Cu doza de caricatură de rigoare, cam acestea sunt ideile ce răzbat din declaraţiile liderilor politici, de opinie sau ale simplilor componenţi ai norodului. Prilejul l-a constituit iniţiativa - în fine favorabilă nouă! - a ministrului de externe francez, Vedrine: şi anume, ca România şi Bulgaria să fie primite membre ale UE în 2004, alături de celelalte zece candidate deja anunţate. Omul politic francez vorbea pe baza unui calcul politic, încercînd să treacă în planul al doilea efectele economice.

Mai scrupuloşi, ca întotdeauna, germanii n-au uitat să spună că una e să integrezi ţări cu o populaţie de două sau cinci milioane (cum sunt marea majoritate a candidatelor, de la Lituania la Slovenia, de la Cehia la Letonia), şi alta e să dai undă verde unei ţări cu o populaţie de peste douăzeci şi două de milioane. Să fie limpede, integrarea în orice fel de structură europeană sau mondială costă. Costă (e drept, doar cîţiva dolari) chiar să fii membru al cutărei academii cu adresa într-o cutie poştală din Carolina de Nord, specializată în distribuirea de diplome personajelor paranoice (avem cîteva exemple recente din viaţa politică dîmboviţeană!). Cu atît mai mult costă activităţile economice sau militare propriu-zise.

Din prostie sau din frustrare, ne-am obişnuit să credem că cineva ne datorează ceva. Nu ne datore