Nu cred că poate pune cineva la îndoială faptul că, în România, după 1989, breasla care a cunoscut dezvoltarea cea mai explozivă este cea a ziariştilor.

Evoluţia la care mă refer s-a manifestat în toate cele trei direcţii posibile: creşterea numerică, profesionalismul, dar şi, nota bene, eficienţa activităţii. Să le luăm pe rînd.

1. Înainte de decembrie 1989, în România apăreau trei ziare naţionale (România Liberă, Scînteia, Scînteia Tineretului) - astăzi sînt 26. Exista, de asemenea, cîte un cotidian judeţean - azi, puţine sînt capitalele de judeţ care nu au măcar două-trei ziare concurente. Apăreau, în acelaşi timp, cîteva zeci de reviste (majoritatea de cultură sau tip magazin) - în 2001 numărul acestora este de ordinul sutelor, iar varietatea lor nu suferă comparaţie: există publicaţii specializate pentru mai toate profesiunile, reviste de mondenităţi, altele dedicate sfaturilor practice, automobilismului, pescuitului, politicii, economiei, umorului, paranormalului, sexului etc. Înainte de revoluţie exista o televiziune naţională (cu două ore de program pe zi şi ceva mai multe în week-end) - astăzi avem de ales între 11 canale (la care se adaugă cele străine, transmise prin cablu) şi, în plus, există cîte un post local, sau chiar mai multe, în majoritatea judeţelor. În fine, pe vremuri existau trei programe radio, iar acum cele cinci ale Radiodifuziunii se află în concurenţă cu zeci de canale particulare, inclusiv unele religioase.

Această multiplicare spectaculoasă nu putea exista fără o creştere proporţională a numărului de ziarişti. Cu toate acestea, breasla presei nu are în rîndurile sale mai mult de 25.000-30.000 de oameni (o estimare mai precisă nu poate fi făcută cîtă vreme, din nefericire, toate asociaţiile profesionale există mai mult pe hîrtie şi sînt departe de-a reuni majoritatea jurnaliştilor; în acelaşi timp, deloc întîmpl