După mai bine de zece ani şi după nenumărate modalităţi de semnalare şi încercări de comunicare cu publicul, arta plastică românească dă semne că este pe cale să-şi redefinească spaţiul de manifestare şi, mai mult decît atît, poate chiar conştiinţa de sine. Prin Salonul naţional de artă, a cărui primă ediţie, după atîţia ani, tocmai a fost deschisă în Pavilionul 12 din complexul Romexpo, lumea artistică românească sau, în particular, instituţia care o reprezintă, adică UAP, transmite un nou tip de mesaj care mută accentul de pe manifestarea individuală, mai mult sau mai puţin spontană, şi de pe aceea conceptuală şi analitică a Salonului municipal din ultimii ani, pe valoarea globală a fenomenului, pe sectorul artistic înţeles ca un segment social şi uman bine definit. Dacă o asemenea manifestare ar fi avut loc cu cinci, şase ani în urmă, reacţiile ar fi fost vehement negative, iar argumentele nici nu trebuiau căutate cu prea mare insistenţă pentru simplul motiv că ele se găseau uşor în memoria noastră cea mai recentă. Anume în aceea umilitoare şi frustrantă a grandiosului festival naţional Cîntarea României. Mentalitatea colectivistă, sentimentul de siguranţă laşă pe care ţi-l dă adăpostul la umbra mulţimii, statutul existenţial vag şi starea morală ambiguă, generate amîndouă de acea prezenţă discretă, la limita irelevanţei, într-un organism redundant şi diform, erau atunci, în tăietură proaspătă, evidenţe de-a dreptul traumatizante. Cu atît mai mult cu cît toţi artiştii momentului, fără excepţie, aveau încă plămînii îmbîcsiţi de respiraţia exclusivă în atmosfera unui propagandism cultural osificat pînă aproape de abstracţiune. Chiar şi artiştii liberi în interior şi neconcesivi în manifetarea lor publică erau absorbiţi de context într-o asemenea măsură încît păreau ei înşişi exponenţi ai regimului, chiar dacă pe un alt palier. Simpla participare la o expoziţie-