René Daumal îi disocia pe poeţi în practicanţi ai ,,poeziei negre" şi ai ,,poeziei albe": ,,Poetul negru gustă toate plăcerile, se foloseşte de toate ornamentele, exercită toate puterile, - în imaginaţie. Poetul alb preferă bogatelor minciuni realul, chiar sărac. Opera lui este o luptă neobosită împotriva orgoliului, imaginaţiei, lenei". Nu încape discuţie că lirismul lui Nicolae Ţone, cel care, turmentat de sine, îşi zice, ca un sultan al versului, Nicolae Magnificul, ţine de prima categorie, a ,,plăcerilor" şi ,,ornamentelor", a ,,puterilor" ilimitate ale imaginarului care sfidează realul. Suprarealismului la care aderă în chip lejer i se adaugă o propensiune, am zice, orientală, a visului opulent, îngroşat precum o drojdie a fantasmelor lăuntrice, menit însă nu atît a propune o alternativă dramatică la existenţă, cît a o curăţa de conformisme, a o restitui suflului său din adîncuri, autenticităţii sale mirifice. Feeria Magnificului e purificatoare. Înnoirea limbajului poetic, proces practic cîştigat, exclude aici o încrîncenare de fond (nu şi pe cea formală), favorizînd natura mroală stenică, luminoasă a autorului. Într-un duh pe care l-am numi postmodern dacă am acorda credit deplin acestui concept debil, din care pricină preferăm a spune postavangardist, Nicolae Ţone cultivă un joc al jocului, dominat de-o blajină luciditate şi pătruns de-o umanitate afectivă şi senzuală, euforizantă, pe care n-o mai eclipsează aşa cum procedau unii întemeietori ai avangardei, dispuşi a-şi compune o fizionomie ,,fioroasă", de neînduplecaţi torţionari ai clişeelor. Sub pavăza discursului inconformist, rebel, d-sa reconstituie textura vitală a lumii, cu aerul unei ,,reîncîntări" a acesteia (,,le réenchantement du monde"), încercînd a certifica încărcătura de real a poemului, faptul că, aşa cum observa René Char, ,,nu există nimic în el care să nu fi existat pretutindeni în a