Noua carte a lui Gabriel Liiceanu se intitulează Declaraţie de iubire. Cuprinde articole, scrise cu diverse ocazii (unele festive), despre oamenii care l-au marcat pe scriitor. Numele sînt dintre cele mai mari: Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Constantin Noica, Emil Cioran, Andrei Pleşu, Mihail Sebastian, Horia Bernea. "Marcat" este puţin spus - fiecare dintre aceştia au însemnat evoluţie culturală şi spirituală. Există şi o intrigă în toată această "declaraţie de iubire" - ea este vizibilă mai ales în eseul despre Noica. Acolo cititorul poate identifica un gust amar care contaminează "exerciţiile de admiraţie". Noica a intuit perfect problema pe care cei doi, Liiceanu şi Pleşu aveau s-o înfrunte - pericolul de a renunţa la cultură. Liiceanu scrie: "Pe scurt, şi Pleşu şi eu am pierdut meciul în unicul fel în care puteam să-l pierdem: nemaijucîndu-l". O afirmaţie pe cît de crudă, pe atît de adevărată. Putem, desigur, analiza complex situaţia, putem face un inventar (de cărţi şi de activitate culturală) şi constata că cei doi discipoli nu au pierdut definitiv; unii ar spune că au cîştigat. Cert este că gustul amar al înfrîngerii domină mai toată galeria de portrete din volum. Există un soi de resemnare în această apropiere cu sufletul de marile personalităţi. Liiceanu face un apel către sentimente, singurele credibile într-o situaţie de criză. Poate fi o grilă hazardată de lectură, dar ea explică în bună măsură sensul unei astfel de cărţi. Care alt motiv, dacă nu resemnarea, ar fi mai întemeiat pentru a alcătui o serie de portrete ale celor dragi, un soi de memorii afective?

însă imediat după conturarea înfrîngerii, putem distinge reversul. Care sînt învingătorii? Liiceanu nu-i numeşte. Portretul omului de cultură învingător este imposibil, dacă respectăm regulile jocului impuse de Liiceanu. Tonul apocaliptic ar fi fost convingător dacă îşi păstra aerul p