Atunci cînd am fost invitat să particip la un număr special despre cinism, primul meu impuls a fost să scriu despre recentul articol al lui Tony Judt (cinic) intitulat "România - La fundul grămezii" şi publicat în influenta revistă New York Review of Books. Mi-am dat seama imediat însă că nu sînt cel mai potrivit să o fac, poate şi din teama că deziluzia genuină provocată de ideile unui om pe care îl admir de altfel să nu fie interpretată ca un alt exemplu de sfîntă mînie proletară. Calitatea slabă a textului, erorile factuale ce puteau fi evitate (Unirea din 1918 e prezentată ca şi cînd ar fi avut loc în 1920 etc.), defectuoasa sa metodologie (textul începe cu un citat din Plai cu boi şi se încheie cu un altul din Cioran, ca şi cum acestea ar fi modelele de raţiune practică după care se conduce întreaga naţiune), lipsa de empatie surprinzătoare în cazul unui istoric, platitudinile de rigoare (Antonescu, Vadim, Cioran, Eliade, Ceauşescu) vorbesc de la sine. Am decis în schimb să comentez pe o temă oarecum personală, care are legătură cu experienţa mea americană şi care ar putea interesa într-o mai mare măsură cititorii revistei Dilema: este vorba despre cinismul universitar în varianta sa americană. Un recent articol publicat de David Brooks, "One Nation, Slightly Divisible", în numărul din decembrie al revistei Atlantic Monthly, mi-a readus în memorie un hazliu episod pe care l-am trăit la începutul anului şi care nu mi s-a şters încă din memorie. Fusesem invitat să ţin o prelegere la universitatea din Chicago, iar după aceea mersesem la cină împreună cu cîţiva dintre membrii departamentului de ştiinţe politice. Dat fiind faptul că solicitam o poziţie în acel departament, la un moment dat discuţia se opri asupra aşezării oraşului Chicago şi Americii de mijloc, căreia marea metropolă îi aparţine, vrînd-nevrînd, din punct de vedere geografic. Mare mi-a fost sur